Când doi profesori prieteni nu se văd de ceva vreme, e imposibil să nu facă referiri la problemele curente, adesea acute, din învățământ. Și nu o dată acest dialog capătă impulsii de jelanie sau ilaritate.

Așa, deunăzi, un dascăl (nu are importanță de la ce școală) îmi spune că abordează la o oră de dirigenție (dat fiind profilul clasei) niște aspecte legate de demografie.

La un moment dat, riscă o paranteză, în dezbaterea pe această temă, și face o trimitere la celebra legendă a răpirii Sabinelor. Inevitabil, pronunță numele Romulus, ca îndată să aibă… nefericita întrebare: „Apropo, cine a fost Romulus?”

Spre stupoarea sa, nimeni din clasă nu ridică două degete, dorind să răspundă. El repetă întrebarea. Nici unul dintre cei 30 de liceeni (era o clasă a IX-a) nu știe răspunsul. Bietul Titus Livius – cu a sa „Ab urbe condita” -, o fi avut un spasm acolo, în mormânt.

Amicul meu se întristează, „lovit” de nemișcarea capetelor din sală. Și îl apucă un gând trist-ilar. Întreabă: „La ce echipă de fotbal a jucat Romulus?” Îndată a țâșnit o mână dornică de răspuns: „A fost jucător la A. C. Roma”. Și, cică, avea băiatul o expresie de satisfacție pe chip, că fusese singurul care găsise răspunsul.

În pauză, în drum spre sala profesorală, îl străbătu un regret: Ar fi fost potrivit să adauge, spre… lămurirea completă a elevului, că antrenor la club în vremea aceea fusese fratele său, Remus.