Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume

Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;

Dar mama e Maria… ce-i pasă unei mume

De lume şi nelume, când piere fiul ei?

Tu mori, Cel-far’de moarte, căci alte cruci Te cheamă

În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.

Eşti Dumnezeu, Isuse, Maria însă-i mama:

Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!

Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă

Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;

Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,

S-avântă-naripată spre sferele de sus.

Ţăranul povesteste — a lui e poezia! —

Că din acele lacrimi albina s-a născut:

Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Maria;

Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut…