Gând statornic

Sfântă ţi-a rămas menirea pe pământ –

De a toarce, mai departe, firul vieţii,

Cum datu-s-a poruncă,

Atunci, la început de lume.

Binefăcător era somnul

În braţele tale –

Leagăn sfânt şi doritor de alint

Pentru fiecare vlăstar

Din tine înfrunzit.

Când ai plecat, dorită maică,

Un gol imens s-a prăbuşit în mine

Şi rădăcini a prins,

În lutul care sunt;

L-aş izgoni-n pustiu,

În hăuri neştiute,

Să pot purta în minte

Glasul duios şi chipul luminos,

Cât fi-voi pe pământ.

Acolo unde eşti, pe albele cărări,

Întâmpini îngeri buni,

Cu blând surâsul tău;

Pe braţe legănându-i,

Le spui poveşti trăite;

Senină, împăcată,

Pui blidele stelare,

Pe mese înflorite

Şi-mparţi la toţi alune,

Crezându-te cu noi.

În semn de neuitare, aşa cum se cuvine,

În fiecare seară

Rostesc o rugăciune;

Învăţătura ta

Mi-a fost folositoare

Şi oricare fărâmă o-mpart cu bucurie

Urmaşilor, în dulce vorba ta,

Cu gând ca să sporesc

Cereasca bogăţie.

*

Sânul mamei

A pământ bogat şi reavăn mirosea,

A pământ sfinţit de raze-nvăpăiate

Şi a rouă descântată-n vas de peruzea,

Pentru leacul suferinţelor dintâi;

Mirosea şi a tinere ierburi de leac

Strânse din adâncul adânc al pădurilor,

Şi a mireasmă de roşie petală de mac

Scuturată în poala tăcutelor holde;

A pere coapte mirosea, a miez de nuci bătute,

A struguri busuioacă şi proaspătă otavă

Cosită ş-adunată în doinele ştiute;

A holdă secerată şi a pâine aburindă,

A busuioc, din struţul popii, mirosea,

A cald omăt ce-nfăşura întinsul,

În care sfântul bob de grâu se odihnea

În tihna pregătirii de nouă încolţire;

A linişte de prunc blagoslovit,

A rugăciuni şi-a nopţi cu lampa trasă,

A tânăr trup în lacrimă sfinţit,

Când nu răzbea să curme întreaga suferinţă.