Ați auzit de România?... Am scris bine cuvântul, așa trebuia, cu inițială majusculă? Căci dădeam cu presupusul: E un cuvânt care vine de la „rom” ? de la „Roma”? de la „romanță”?

Într-un text anterior, vorbeam despre cum bestia de Covid a determinat, prin superisteții de guvernanți de Dâmbovița, să hotărască ca (cacografie pe care le-o dăruiesc) incomoda adunătură de ziși pensionari să stea, o vreme, în casă, dar cu permisiunea de a ieși în lume, pe zi, cât să respire de două ori.

Dar eu, fire incomodă public, rebelă, m-am opus - citind și scriind. Inevitabil, am căutat, am descoperit mape vechi cu notițe, documente, decupaje. Am scris despre impresiile publicate în revista canadiană „Pagini românești”de către o româncă stabilită la Montreal. Acum, voi comenta câteva fișe, redactate în aceeași perioadă a șederii mele pe continentul nord-american.

Mai întâi, ca preambul, reiau o secvență pe care am inserat-o într-un articol, în urmă cu vreo 10 ani. Fiind în prima mea vară de Canada, într-o zi am hotărât șă-i trimit un plic soră-mi, la Beclean. Cutiile poștale au și un spațiu pentru expedieri. La destinatar, încheiasem adresa cu a menționa „România”. Mică-mare surpriza ca, după două săptămâni, să-mi descopăr scrisoarea în cutia poștală. Găsesc scris pe plic următorul mesaj (în franceză): „A se menționa continentul.” Am rămas stupefiat: La un oficiu poștal, dintr-o metropolă - cum este Montreal - să existe atâta ignoranță? sau intenție de bășcălie? Am pus scrisoarea într-un plic nou, iar în finalul adresei destinatarului, după „România, Europa”, am încheiat cu... „Planeta Terra”. Scrisoarea a ajuns în România, fără a face ocolul sistemului solar.

Ei bine, îi cer nepoțelului Paul să-mi aducă un atlas geografic, să-i arăt unde l-a adus barza, cu 10 ani în urmă (Bistrița). În prealabil, a fost nevoie să-i explic metafora „a aduce barza”. Vine cu „Nouvel atlas mondial” (Editions France Loisirs, Paris, 2003). Răsfoiesc hărțile Europei, căutând, desigur, România, căci, fiecărei țări îi este destinată o pagină. Dau-dau, mă întorc, ajung la pagina cu Federația Rusă, apoi la Asia.

România / Roumanie ? Nicăieri... Lipsește o foaie? Urmăresc numerotarea paginilor. E corectă, nu lipsește nici o foaie... La pagina „Balcans”, găsesc Bulgaria și Grecia. Sus, înainte de chenar, văd Dunărea și disting toponimele Giurgiu și Drobeta-Turnu Severin. Caut la „Hongroi” (Ungaria); găsesc Satu Mare și Oradea. Nici vorbă să poți reconstitui conturul României, măcar din bucăți, cu spațiile rămase de la vecini. Oare pentru francezi țara asta se reduce la resturi? „Dragă Paul - i-am spus, deși n-avea ce să priceapă -, înflăcărarea mea patriotic-pedagogică se frânge, iată, într-un atlas ignobil, conceput într-o țară „dășteaptă”.

Cum „carantinarea” stimula amintirile, gândul a sărit repede spre o caricatură de spațiu, de 5 metri pătrați, numită de montrealezi „La Place de la Roumanie”, unde se află statuia de aproape 3 metri înălțime a lui Mihai Eminescu. Dacă statuia aceasta din Montreal, ar fi așezată într-un spațiu muzeal și i s-a lipi o etichetă explicativă de genul „Bărbat scăpat din ospiciu” sau „Disperare fără scăpare”, vizitatorul ar rămâne convins.

Românul care mă însoțea l-am auzit făcând o remarcă mucalită: „Iată și un brusture mioritic.” La picioarele statuii, lipsită de soclu (!), în micul patrulater de pământ, marcat cu laturi din ciment, creșteau buruieni înalte, despre care (descriindu-le fiică-mi, profesoară de biologie) am aflat că se numesc... „buruiana zmeilor”. Le-am smuls, ca să nu facă tovărășie buchetului de flori, luat pentru întâlnirea cu emblema culturii românești. Și când te gândești că la festivitatea de dezvelire a statuii (2004), au participat președintele (!) de atunci al României, un ambasador, un consul general, doi miniștri din guvernul canadian, un viceprimar al Montrealului. Nu puteam să nu-mi amintesc de profeția lui Eminescu: „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, ... lustruindu-se pe el.”

Tot atunci, o întoarcere mânioasă: Aeroportul Trudeau. Mă însoțise Alin. Timp berechet; după ce am predat cele două geamantane, am zăbovit împreună în librăria aeroportului, neașteptat de spațioasă și copios alimentată - altfel spus, o librărie normală și nu improvizată. La vremea potrivită, ne-am despărțit cum se cuvenea, afectuos, prietenește, dar amândoi cu un rid al tristeții și iritării. Căutasem amândoi, la rafturile cu ghiduri turistice și albume cu imagini din țările și capitalele planetei, două cuvinte: România și București. În zadar. Stupefacția noastră creștea pe măsură ce descopeream pe cotoarele volumelor numele unor țări de toate mărimile, inclusiv din cele pierdute prin Pacific sau Atlantic. Cele două cuvinte, ce ne interesau, lipseau... cu desăvârșire. Am ieșit de acolo umiliți.

Mi-am revenit la rigurosul control de la vamă: Deveneam un ins... planetar.

Am scos din mapă o fișă pe care copiasem cuvintele unui notoriu filozof contemporan, Andrei Pleșu (chit că mi-e nesuferit de vreo cinci ani încoace, când a declarat, într-o revistă bucureșteană, că Imnul nostru Național, e anost, lipsit de nerv patriotic). Acest fiu din mahalaua Capitalei noastre afirmase chiar într-o revistă românească din Canada astfel: „Sunt cel puțin două-trei momente pe zi, în care mă întreb în numele căror iluzii, al căror inerții, al cărei speranțe mă încăpățânez să stau într-o țară care, prin cetățenii, instituțiile, politicienii și deprinderile ei, pare să fie, vorba lui Cioran, „coaptă pentru a dispărea”.

O spusese Emil Cioran, nu rromul Andrei Pleșu. Acum, o duce bine, căci, după câteva periuțe pe dosul unor importanți demnitari, e tratat cu îmbelșugare.

Cornel Cotuțiu

P.S. Până când va fi să-i dedic în întregime un articol, simt nevoia să anticipez un gând: Prin felul în care se comportă, parlamentara Diana Șoșoacă mă face s-o alătur acelei categorii de femei inaugurată de Ana Ipătescu în anul 1848.