Într-o zi, când vremea s-a mai îmbunătățit, mă duc în grădină să cosesc niște lucernă pentru iepurași și dau peste un melc ieșit din cochilia lui, pregătit să servească o porție de lucernă. Îl i-au în mână și-i spun așa, ca poetul Ion Barbu când o luase   ... „După melci”.

   „Melc, melc, ce-ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut ? /   ...   Ai crezut că plouă soare, / C-a dat iarba pe răzoare, /   ...   Trebuia să dormi ca ieri, / Surd la cânt și îmbieri, / Să tragi alt oblon de var / Între timp și ce-i afar   ...   Ai pornit spre lunci și crâng / Dar porniși cu cornul stâng / Melc nătâng   ... !”.

   Mai fac câțiva pași, iar la rădăcina unui măr, văd două șopârle încolăcite, fenomen neobservat până acum. Las melcul să poată servi liniștit o porție de verdeață și vin să-mi iau telefonul mobil ca să fac poze pentru a le arăta și a fi astfel credibil. Întârzii puțin, din cauza unor „urgențe”, iar pe când ajung din nou în grădină, vietățile pomenite, dispăruseră.

   Ziua următoare, vremea s-a schimbat radical, a început să lapovițeze, apoi să ningă, să sufle un vânticel rece, ba chiar să se depună un strat de zăpadă. M-am gândit, văzând și situația din Moldova, că poate așa să se fi întâmplat și pe vremea cronicarului Miron Costin, de l-a făcut să afirme   ...   „Nu sunt vremurile sub cârma omului ci bietul om sub cârma vremii”.

   Scimbările acestea radicale ale vremii de la o zi la alta petrecute în această primăvară, parcă te face să crezi în afirmația   ...   „Chiar și în natură toate / Sunt în rău modificate / De te miri și te cutremuri / Că și vremea-i   ...   după vremuri !”.