Din adâncul fântânii părăsite

la o margine de Târgoviște,

cu trupul arcuit ca o vioară,

își săgetă privirea Tudor – vladi-mireanul neamului ghiaur –

prin spărtura de cer

dezvelită în rărunchii nopții.

Privea cum rănile amurgului

se înroșeau pe bolta Proclamației de la Padeș

și stelele roteau primele mișcări de revoluție,

risipind lumina obidită a moșnenilor

și mavroforilor eteriști zavergii

sub conjuncție astrală.

Din gaura neagră de la marginea constelațiilor levante

luceafărul hatișerif purta pe buze

rezoluția padișahului:

Stârpiți lumina revoluționară!

Deodată gaura cea neagră tot creștea

înghițind în vârtejul ei cosmic

lumina astrelor beligerante;

materia întunecaților agareni,

arnăuți,

ascherlii,

bimbași,

și ieniceri,

în greutatea ei crescândă,

curba spațiul cosmic

până în punctul ruperii de sine,

amenințând cu stingerea universală.

Doar ochii înecați cu demnitate în Lumina primordială

a pandurului vladi-mirean,

întinși în formă de cruce peste întreg firmamentul,

refuzau atracția irezistibilă a cosmicului firman –

odihnind peste iataganul astral

o privire curbată de ghiaur.

Acești ochi străluminați nu s-au mai închis niciodată!