Ei, pensionarii ... Au  trecut de o anumită vârstă, nu  întotdeauna  înaintată. Au în urmă ani și ani de muncă. În alte vremuri, în alte condiții. Vorbim aici de cei mulți și neluați în seamă. Ei nu cer mult. Se mulțumesc cu puțin. Sunt cinstiți și trăiesc numai de pe urma muncii lor de-o viață. Lună de lună așteaptă sfânta pensie care, pentru majoritatea dintre ei, reprezintă singura lor sursă de venit. Oricum ar împărţi-o, tot nu ajunge. Traiul lor este greu de dus. Ei, pensionarii... Sunt înțelepți. Este singura lor avere. Multele experiențe prin care au trecut i-au marcat, i-au consumat. Astăzi, cei de vârsta a treia traversează cu greu timpul. Ei, pensionarii... gândesc  și-și spun că trebuie să existe pe mai departe doar prin ei înșiși. O nouă dimineață îi face fericiți. Se bucură că a răsărit din nou soarele și pentru ei și că, încă, mai văd  lumina  zilei. Cei prinși cu treburi și cu grija altora trec ușor peste aceste aspecte ale vieții de zi cu zi. În general nu prețuiesc, aproape deloc, ceea ce le oferă Divinitatea. Aerul și apa, pământul care îi ține verticali. Casa lor este un spațiu intim, un loc de refugiu, de protecție față de lumea dinafară, uneori plină de răutăți. Măcinați de boli, nu rezistă financiar vremurilor ăstora. Nu prea văd, nu prea aud, nu prea înțeleg, nu prea pot. Pentru fiecare dintre ei orice zi este o luptă. Cu ei înșiși, cu boala, cu soarta, cu ... semenii lor, mult mai puternici decât ei. Sunt în permanență expuși. Ei, pensionarii... vor să le lase urmașilor o lume mai bună din toate punctele de vedere. Viața este  frumoasă, scurtă și imprevizibilă. Din fiecare frântură a ei pierdem mereu câte ceva important pentru noi înșine, din varii motive. Ne simțim legați sufletește doar de cei asemenea nouă, ca vârstă, mentalitate, alcătuire. Trăim, sperăm, suferim dar mergem înainte ÎMPREUNĂ.           

Flavia Monica Poenar