Alexia-Maria Dohotari este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” Bistrița și frecventează de mulți ani atelierele de la Palatul Copiilor Bistrița. De-a lungul acestor ani, a obținut mai multe premii atât din partea cercului pictură, cât și din partea cercului de creație literară. Cel mai recent concurs la care a participat este Concursul Național de creație literară și artistică „Scrisori de mai”, 2024, unde a obținut două premii I, la secțiunea poezie ilustrată plastic – individual și la secțiunea scrisoare ilustrată plastic – echipe.

Ars de timp

Mi-aduc aminte câteodată

De zile-n care alergam desculț

Fără vreun gând stingher.

 

De nopți senine-n care

Număram stele pe cer.

 

Se-adună-n mine râs și voie bună

Dispare „trupșorul meu, pielea mea”

 

Atunci când nu mă chemi.

 

Te-ai dus demult 

Și m-ai lăsat să mă topesc de griji.

 

Și sufletul cel viu deodată

E-acum un suflet ars de timp.

 

Fără leac 

Imaginea difuză

A unui vechi castel

Se-imprimă pe retină.

Privirea mi se-ntunecă 

Și inima... la fel. 

 

La început,

Iau o pastilă de-Aspacardin

Să-mi spele

Sufletul de răni

Și să-nflorească-n locul lor

Boboci de crin. 

 

Mă ține

Numai două ore.

Și-apoi,

Durerile revin. 

 

Îmi injectez

O supradoză 

De fericire

Și zâmbetu-mi apare

Instant

Pe față.

Zâmbesc, zâmbesc,

Dar ochii...

Mă trădează.

Privesc, privesc.

Mă-ndepărtez

De viață.

Pășesc în gol

Și-ncep să urlu

În tăcere

Acolo unde toți m-aud

Și nimeni nu m-ascultă,

Acolo unde eu m-ascund

Și nimeni nu mă vede.

 

Caught by fatal signal 11 

Nu mai ai memorie

Și nici nu mai compilezi

Cauți o rezolvare.

Ți-ai pus creierul pe tavă

gândindu-te

C-o să-l repare cineva

Iar eu ți-am spus

C-ar arăta mai bine

Într-o cutie de carton

Să putrezească

Pănă la adânci bătrâneți.

I-ai pus și o fundă

Ca să arate și mai superficial

Decât e.

Și mi l-ai pus la ușă.

L-am lipit cu

Scotch

Ți-l voi trimite 

Înapoi,

Dar până te dezmeticești

Tu,

Stiva

Ți-a și crăpat.

 

Pe vecie 

Tu ai fost crucea mea 

de soare

Eu, umbra ta

sfâșietoare,

În marmură îmbrăcată

Și de crini înconjurată. 

 

Eu, singură....

Tu, singur.... 

 

Două aripi

Retezate,

Două cruci

Nevizitate,

Două voci

Demult uitate. 

 

Am fost liniștea

Din miez de noapte

Am fost fiorul

Unei șoapte. 

 

Și vom fi în continuare

O poveste ispititoare,

O poveste dulce-amară,

În ropotul ploii de vară. 

 

Și vom sta împreună 

Până la ultima picătură. 

 

Și vom împărți dimineți

Până la adânci bătrâneți.

 

CaramEl & CaramEa 

Mă rogi 

să-mi dezlipesc

Ochii de pe el 

 

Ventuze 

Vorbești cu mine

Prin mine

Eu mă uit la tine

Pe lângă tine

La el.

La tine.

La el.

Mă-ntrebi de-ai mei

Nu îți răspund

Mă-ntorc la el.

Îmi face cu ochiul

tic-tac

Mă pierd în cafeaua

cu miros de cafea

Învârt cu

lingurița

Mațele-necate-n porțelan

Vârtej

Îmi vine să vomit.

Îl aud pe Mozart

pe fundal

Cioburi

Văd cioburi

Și cafea

Și mațe la vedere

Și patru camere 

Care nu mai sunt

camere,

Ci case abandonate

Sunt singură

Cu toți ochii

Lipiți de mine.

Fără tine

Și

FĂRĂ EL.

 

 

Alexandra Cristiana Sigmirean este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, Bistrița și membră a cercului de creație literară de la Palatul Copiilor Bistrița. În ultimii ani, a obținut mai multe premii literare, precum: Premiul I la Concursul Național de creație literară și artistică „Amândoi în aburul pâinii”, Târgu Mureș, 2024, și Premiul I la Concursul Național de creație literară și artistică „Scrisori de mai”, Bistrița, 2024, secțiunea echipe, alături de Alexia Dohotari.

 

O inimă vintage

Îngenuncheată de spinul unui trandafir, 

Privind o scrisoare pe care am pierdut-o odată.

78 de bătăi pe minut

Inima începe să sune precum ploaia.

7 minute de rai,

Mi-am retrăit amintirile  

Neliniștită precum atingerea unui om viu.

8 bătăi, 9 secunde

„dintr-o epocă ațipită”.

Îmi redescopăr orizonturile,

Sculptate de firele albe,

Îmbătrânesc, culorile devin pale.

 

Plouă

Plouă,

Îmi simt sufletul gol.

Plouă,

Îți aud glasul, îți simt prezența.

Plouă, 

Sunt pierdută prin benzinării.

Plouă,

Mă ascund de furtună, cu speranța că mă vei găsi.

Pierdută printre rafturile bibliotecii,

Ghemuită pe podea.

Plouă, 

Sunt o văduvă de război.

 

Poet 

Se spune că toți poeții mor într-un singur loc,

În jurul unui lac unde poți să vezi biserica în timp ce te scufunzi.

Unde fiecare piatră se îmbină cu sângele trecătorilor,

Și țipetele fostelor iubiri se aud la fiecare răsărit 

Poeții își găsesc alinarea în versuri scrise cu pietre,

Sub lumina palidă, printre umbrele caselor scufundate.

Cobor încet spre adâncuri, privesc biserica decolorată

Iar țipetele mi-au furat auzul... 

Am devenit un poet?

 

Cum mi-am semnat testamentul?

L-am scris în negru,

Am scris și am șters.

Am ajuns la concluzia că tot ce dețin nu îmi aparține,

Că sunt o impostoare,

O muză a nimănui.

Fug de pătrate precum fug de iubire

Asemenea petalelor de trandafiri, un șir neînțeles de culoare.

Cu idei îmi sculptez povestea,

Fără a oferi explicații, transform pătratul în ceva mai puțin perfect.

O idee curajoasă pe care o arunc, o prind și o dezmoștenesc

Îmi regret acțiunile, și apoi îmi cer iertare sub forma unei umbre. 

Sunt îngropată de fumul țigării,

O pată a trecutului, uitată în istorie.

 

 

Ecou în tăcerea noastră

Întâlniri autentice sfârșite cu priviri adânci,

Ochii noștri vorbesc într-o tăcere necunoscută.

Atingeri delicate, încolăcite în umbrele blocului 

Zgomotul orașului, o furtună ce îmi șterge cuvintele,

În timp ce străzile aglomerate îmi reneagă adevărul.

Pășim în același timp pentru a păstra esteticul 

Devin din nou melancolică.

După încă o noapte petrecută împreună,

Aș dori să îmi șterg păcatele.

 

 

Magdalena-Petruța Ivan s-a născut în 8 iunie 2007. Este elevă în clasa a X-a, la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, Bistrița, frecventând și cercul literar de la Palatul Copiilor Bistrița. Scrie poezie. De curând, ca urmare a participării la Concursul Național „Lirismograf”, Sibiu, a fost publicată în Antologia Concursului, „Conexiuni”. La „Scrisori de mai”, 2024, a obținut un Premiu special, la secțiunea echipe, poezia sa adresată Copilăriei fiind ilustrată de colega ei de clasă Medeea Stejerean.

 

Iluzie

pisare firavă a timpului

ce se scurge printre degetele

deja degerate de lipsa de viață

de lipsa a tot ce te doare

un joculeț

o bătaie de aripi ce atrage atenție

dar toți o lasă să moară

gângăvirea slabă a vreunui embrion comunist

melodie sâsâită a unui vinil zgâriat

pată de cafea ce acoperă golul

din sufletul unui adolescent

zburdarea unui miel lipsit de mamă

disperarea unui prădător fără victime

 

Să mă culc cu burta plină 

Mă îndopi cu vorbe goale  

să rod până la sfârșit 

și ultima firimitură 

să o dau cu apă 

să nu-mi rămână-n gât, 

nicio particulă să fie irosită; 

bagă, 

bagă până nu mai poți 

mușcă, mestecă, înghite 

umple-mi gura până dă pe afară 

până când gâtul se opune 

și saliva se încheagă 

să fii sigur că nu mai ripostez 

căci capul mi-e plin de vorbe  

dar nu pot rosti niciun cuvânt. 

 

Lumină grea 

Ochi împăienjeniți, 

pași redresați  

voci, căi, drumuri luminate 

închise într-un colț de imaginație  

zacuscă fină pe geamuri  

pe roți de mașină ce nu se opresc  

borcane sparte, scăpate de la etaj  

cioburi ce taie astfaltul  

iluzii auditive  

vânt ce poartă versuri  

strigăte, șoapte  

daruri privite doar pe întuneric  

să nu le fie frică  

oferă-le lumină. 

 

Greutatea unei idei 

Umbra unei idei îmi tulbură conștiința  

aflată într-o transă 

ce-mi fură un moment  

și scapă neatinsă  

o idee macabră ascunsă de lume 

îngropată adânc într-o minte melancolică  

concepută într-o atmosferă fără viață 

fără puls   

ținută la rece  

sugrumată  

fără niciun pic de aer  

scrisă pe un colț de hârtie de caiet cu pătrățele  

cu un creion  

să am șansa să scap de evidențe  

dar totuși să nu o uit niciodată. 

 

 

Matia Boca este elev în clasa a X-a, la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița, profilul matematică-informatică. Practică tenisul de performanță și scrie poezie și proză. A primit mai multe premii literare, dintre care menționăm Premiul Revistei „Avalon”, la secțiunea manuscrise elevi, la Saloanele „Liviu Rebreanu”, Bistrița, ediția a XXIX-a, fiind publicat în revista „Avalon”. La „Scrisori de mai”, 2024, a obținut Premiul al II-lea

 alături de colega lui de clasă, Delia Mureșan, care a ilustrat scrisoarea lui.  

 

Suspin, 

Un pas și o privire.

Un șuierat al timpului 

murmurând șoaptele unei realități

scurse prin ceea ce ești tu.

O ființă ce vorbește

în imnuri sfinte

pătate de al tău trecut.

Vocea-i pripită se îneacă

în propria reflexie neclară

cioplită în dragoste și amar.

Pleoapele se deschid,

dar privirea se scurge

în firul infinit al gândurilor.

Și totuși,

o rațiune epuizabilă

ce-ți fură un zâmbet și o lacrimă.

O imagine ce-ți zâmbește,

ce-ți suspină,

ce te privește,

ce te învață să mergi,

să retrăiești un sentiment

ce-ți reînvie uitata copilărie.

Doar un vis pierdut printre suspine,

dar același chip uitat de lume,

aceleași buze ce-ți șoptesc adevărul,

dar o altă inimă ce te învață să simți.

Te holbezi, dar nu ai cuvinte,

doar sufletul muribund îi șoptește:

„iubește !”.

 

Frumosul sau suferința

Un cer, un tărâm în care albastru 

Nu este o simplă culoare,

Ci o tradiție a unui perfect. Dincolo de

Orice privire, dincolo chiar și de tărâmul gândurilor,

În prăpastia dintre realitate și infinit, tot ce înseamnă frumos

Este de fapt un necunoscut; îl privim mereu cu sufletul, dar îl sfâșiem 

Cu privirile, îl preaslăvim cu ființa, îl răstignim cu rațiunea.

Concepul de frumos pentru care luptăm poate fi descris ca și suferință

De către rațiune și un concept de suferință poate fi descris 

Ca și un frumos de către suflet.

O singură privire în spate, iar tot ce am clădit se transformă într-o buclă infinită

A tristeții, iar o privire în față îți transformă realitatea într-un vis.

Atunci, chiar dacă te uiți în față sau în spate totul este un vis, dar un vis 

Care poate fi conceput ca o suferință sau un frumos.

 

Vântul unei fărâme de iarnă 

Vântul unei fărâme a iernii, unei clipe pierdute 

Printre ramurile înghețate.

Este oare iluzia unei gândiri înecate în amar?

Este oare o fereastră deschisă a unui perfect al cerului? 

Nu! E doar mintea pierdută printre posibilitățile unei tăceri salvatoare.

Unei tăceri ce pictează o lume a frustrărilor,  

A mersului în mâini și a statului în cap.

A unei vorbiri fără înțeles și a unei imagini puse cu capul în jos.

O lume a urâtului în care gândurile sumbre sunt cârjele unei 

Minți bolnave.

Zâmbești ca să plângi, trăiești ca să iubești, dar creat ca să onorezi.

Dar mintea refuză să se supună unei naturi a normalului,

O răzvrătire ce-ți înghite rațiunea realismului, ce-ți sfâșâie 

Adevăratele sentimente și-ți crucifică adevăratul scop.

Un cui al necredinței și un picur de sânge scurs din comoara

Sufletului. Ajungi să suferi într-o lume a frumosului,

Să râzi într-o lume a suferinței, să te îneci în așa spusa pace.

Indiferența devine eroul tău iar credința se pierde în umbra vieții tale.

Ajungi să te întorci în spate și să întrebi ce a fost.

Nu a fost nimic. Doar un vânt al unei fărâme de iarnă.

 

Creație și ciudă

Cerul se înalță deasupra geamului din metal.

Strigătele ce par a bun venit doar strivesc

micile molecule din aer.

Urechea se încordă pentru a fi sigură de eșecul 

cu care oamenii văd, privesc, admiră 

Creația unui necunoscut.

Este doar un gând al creației?

O bănuială a unei gândiri fără sens?

Creator, doar o religie, departe de a fi credință 

Minciuna ne iese pe buze, ne înroșește obrajii,

Ne lasă la iveală sufletele pline de iubire

dar care împroșcă  Otravă în toate părțile.

Creator?

Cu siguranță este.

Viața este pentru unii doar o oportunitate de a ucide un suflet.

De ce?

Fără să cunoști sentimentul amărăciunii n-ai cum să-l descoperi pe creator,

Doar gândirea își face o idee fără să știe adevărul.

Creator?

Da, există și unul puternic dar simpla rațiune îl îngroapă.

De ce?

E vorba de un simplu sentiment de ciudă

 

 

Un pas în zăpada sufletului

Îmbrățișare de brațe reci;

Dar calde după toate mândrele pofte.

Mă uit în zăpada sufletului…

Caut pașii,

Pașii ce se pierd în întunericul de unde

Faptele vieții te cuprind

Și te apasă, și te apasă

Puțin câte puțin 

Ca două umbre negre,

Mai negre ca ori și ce culoare albă.

Plâng! Toată inima mea se prelinge

Și se sparge în mii de stele plutitoare,

Ce nu se opresc decât la pieptul divin

Al văzduhului.

Încet lacrimi se preling pe singurul

Suflet care nu a plâns de supărare ci de bucurie!