1. bucătăria lui Partene

 

Pîine prăjită și ceai la începutul iernii, nu departe de Class,

într-o bucătărie de la ultimul etaj, unde 

ne-am adunat să sărbătorim.

  

O dimineață friguroasă. Un exces de siguranță

venit brusc, de nicăieri, înflăcărîndu-ne.

(fluturele a trecut în viteză spre centru 

împrăștiind aerul rece, rotindu-l pînă aici –

vîrtejuri ușoare mișcînd în cîteva rînduri perdeaua –

n-am băgat în seamă graba lui.) 

Protejați de căldura bucătăriei am început să vorbim.

 

Bucătăria lui Partene, noul său apartament cu vedere spre Ocolul Silvic,

viețile noastre așezate în ordine. 

 

Echilibrul la care-am ajuns cu toții după 40. Cărți,

liniște sufletească, dinți noi strălucind nu departe de jar. 

Iepurele de Kaufland – pregătit deja în cuptor pentru prînz 

(în plus siesta, prăjiturile de la cofetăria Cristina,

plimbarea de seară pe pietonal). 

 

Și dacă-n dimineața aia fumam ca nebunii, o făceam nu din plăcere,

cît dintr-o poftă de care aproape uitasem, gesturi vechi

pe care continuam să le asociem cu pofta de viață.

 

Sărbătoream. Savuram excesul,

căci exces era să te cheme Florin Partene acasă la el, la cafea,

un adevărat exces să ne întîlnim toți patru, din nou (frăția

penelului, a scris mai demult cineva în Răsunetul, 

prietenia noastră veche de secole).

 

Bucătăria lui Partene. Cafea la ibric, siguranță, amintirea unei mașini 

care ne-a fost atît de fidelă (la mijlocul vieții 

astfel de lucruri contau prin Bistritz). 

 

O vreme am ascultat rock fm, am ronțăit în tăcere covrigeii cu sare.

Apoi ne-am amintit de unii deja morți, de adolescență, 

de poemele Rodicăi Barna.

 

Apoi a început să ningă. 

 

Cînd ne-am ridicat să plecăm l-am văzut: 

prins pe trei sferturi sub zăpadă 

fluture-labrador se zbătea să scape de noi.

 

2. Class

Frăția Penelului, a scris cineva mai demult în ziarul local

și noi ne-am prăpădit de rîs prin întunericul din Class, lîngă Femeia Dezbrăcată,

la capătul grecesc al tutunului.

Toți patru, din nou și Ana Dragu învelită în pături (mi-e atît de frig, 

mereu mi-e foarte frig cînd trebuie să ies din casă, să mișc), 

cu spatele lipit de perete, 

aplecîndu-se întruna și lovind

cafeaua cu gura de parc-ar izbi peste gură un copil neatent.

Jumătate de corp aici, printre noi,

jumătate înfipt în telefon pentru cauze sociale,

înțepenită acolo ca o găină între scîndurile unui gard. 

Lumina ecranului e singura lumină adevărată, 

cîmpul de luptă unde trebuie să mă urmați

dacă sînteți cu adevărat prietenii mei.

Învelită în pătură, călare pe țigara electronică, 

cu o sirenă de ambulanță în loc de cap.

Din cînd în cînd se ridică, scoate piciorul 

și lovește scurt aerul cald adunat în jurul ei,

împingîndu-l ca pe un cîine afară de sub masă.

(acolo unde nu e destul internet

dragostea devine obsesie).

 

Toți patru, din nou și fiecare lungindu-și cît mai departe umbra prin frig,

echilibrînd excesul de greutate al corpului 

ca pe un rucsăcel colorat,

săltat tot la cîteva minute pe umăr (dar poezia?

cărți excelente, RRC, tv, ICR,

lecturi în locuri la care nici n-am visat. și atunci?

atunci înseamnă că nu ne-a mai rămas nici o speranță).

 

Burta lui Florin Partene e mai rotundă în trening, 

aproape firească în lumina de iarnă, parcă prinsă cu spumă 

de jur împrejurul cafenelei 

(dar ce mare dezavantaj tunsoarea scurtă și guba de fîș). 

Mîna prin barbă, tăcerea fără sfîrșit, grija ardelenească 

de a îndrepta fiecare bucățică de fum ieșită dezordonat din plămîni –

conducînd frigul cu un băț de chibrit 

de la masă sub masă și înapoi în paharul cu bere, la adăpost. 

din cînd în cînd, pe furiș, se uită spre noi 

și bucuria îi urcă repede de pe spate spre ceafă –

și el încercînd să o prindă cu o singură palmă, 

pe ascuns, ca pe o furnică,

turtind-o însă de fiecare dată 

cu gesturi aspre, de ţăran înverşunat.

 

Toți patru, din nou, sub Femeia Dezbrăcată, la mijlocul britanic al tutunului.

 

Singurătatea la care-am ajuns după 40, jucărioara

pe care tot încercăm s-o ascundem sub haină. 

Cîteva bîrfe despre douămiiști, lista pentru festivalul de poezie din iulie, 

oboseala strălucind tot mai aproape de jar.

 

Și Marin Mălaicu Hondrari, din senin: 

am așteptat ani de zile să treacă lumina, să se ducă de tot.

(acum a rămas doar barmanița grăsuță, 

corpurile noastre lungite ca un gard de scînduri

de jur împrejurul ei). 

 

(spatele arcuit? spatele arcuit. 

barmaniță grăsuță odihnindu-se la fereastră? perniță albă cu dantelă

pentru barmanița odihnindu-se la fereastră. 

dacă zîmbește, zîmbesc. 

cînd rochia ei neagră de porțelan pocnește în vînt, 

vocea mea neagră de porțelan

o imită.)

 

O dimineață friguroasă-n Bistritz. Un exces de siguranță

venit brusc, de nicăieri. 

Insecta de la Inspectoratul Silvic a clocit 

pentru a șasea oară merele din fibră de sticlă înșirate de-a lungul orașului.

Și noi, toți patru, prăpădindu-ne de rîs

(dar poezia?)

(să n-o luăm de la capăt)

(am știut dintotdeauna că nu așa vom scăpa).

 

 

Din volumul, în pregătire, Poveștile Bistriței, Editura Charmides, proiect editorial realizat sub egida Primăriei municipiului Bistriţa