Ani la rând, am jinduit la o casă cu nuc la poartă.

Poate de dorul nucului de la casa părintească –

acela pe care l-a îmbrățișat bunica, tânguindu-se,

când nepotul ei cel mai drag, abia venit din cătănie,

a fost împușcat, din greșeală, de șeful de post.

Ani la rând, nucile cădeau – arse de lacrimile bunicii.

Au fost anii de jelanie ai nucului

la umbra căruia, după ieșirea de la biserică,

Dănilă ținea de mână o fată cu ochi albaștri.

Veniți la masă ! – îi îndemna bunica -,

dar fata găsea un motiv înțelept de neacceptare.

Rănile s-au tămăduit apoi și, ani la rând,

nucile acelea au fost atât de căutate.

Cu un pumn de nuci, ne-am legat

curate și trainice prietenii la școală.

Ani la rând, am cutreierat prejma orașului care m-a adoptat,

Să caut nucul din vise – măcar să-l văd, căci avuție nu era -.

Și a venit vremea să-l găsesc la Ighiu.

În drum spre livada bătrână, dealurile înalte semănau cu cele de acasă.

Am simțit o chemare a locului drept ca masa –

loc păzit de un gard împovărat de ani și de pruni cu rod împuținat -.

O adiere de vânt cutreiera porumbiștea.

O păduriță de salcâmi delimita vecinătatea.

Lângă ea, un nuc împreunat și unul răzleț m-au îmbiat cu roade.

Și a fost primăvară! Și vremuri de drag de lucru au venit!

Cu o secure potrivită, am tăiat pădurița

și am făcut rude pentru fasole.

Neamuri apropiate au întinerit livada cu gard și cu pomi de multe soiuri.

Într-o ridicătură lăsată de cursul văii îndrumate pe dincolo de grădini,

omul meu a săpat un cuib răcoros pentru merinde.

Un coleg artilerist ne-a făcut căsuța de poveste.

O terasă potrivită, o bucătărioară și o cameră

cu miros de rășină – la fel cu cel știut de acasă –,

când tata meșterea dranițe, să-și facă bani

pentru potcoave, caiele și alte cele de trebuință.

O veche icoană, Coborârea Sfântului Duh, un Seceriș

semnat de pictorul naiv Valer Gălan și un desen pe sticlă al Gabrielei

au împodobit încăperea plină de liniște.

Podeaua lustruită și obloanele închise –

când soarele își oferea dogoarea -,

alimentarea cu energie și apa adusă în grădină

prilejuitu-ne-au o stare de mulțumire și de bună dispoziție.

Ani la rând ne-am bucurat, așteptând pârguirea cireșelor –

și ele din același soi cu cireșul de ACASĂ -.

Primăvara, ca o mireasă arăta grădina.

Apariția soiurilor din pomii cumpărați cu țidulă ne-a mulțumit.

Numai gutuiul a rodit pere, dar soi bun, de toamnă, fost-au și ele.

Tihnă mai mare decât buna vecinătate nu este.

Mai întâi au fost nana Aurelia și nana Ana – mama dascălului Titu.

Făceau, în cuptor, cele mai bune plăcinte cu brânză și lobodă,

cu varză călită, cu cartofi răntăliți și cu prune.

Cum să rămână nepomenit vinul de Ighiu?

Cel făcut de Florienuc cu Nelu, de Titu, de Angheluț și de Dora

ne răcoreau când eram la lucru, dar și de sărbători.

Dani ne-a adus, cu căruța, stâlpii de salcâm,

ne-a paluxat podelele și binevoitor a fost, ani la rând.

Salvina și Anghel și-au făcut casă în vecinătatea noastră.

Am pus o portiță între noi și am făcut cărare.

Frumoasă și trainică prietenie am legat.

Parcă erau copiii noștri – așa erau de săritori -.

Spun „erau” pentru că neputințele noastre

ne-au convins că, celor peste douăzeci de ani de bucurie,

le urmează o vreme de amintiri dragi și binefăcătoare.

Ani la rând, știam că va veni și vremea renunțării.

Și a venit, în anul 2025, când alți vecini gospodari, Petrică și Camelia, părinți a doi copii educați, frumoși și isteți, au cumpărat livada

și căsuța de poveste din vecinătatea lor.

Ca suprapreț, am primit o promisiune:

Oricând ni se va face dor de Ighiu, portița lor va fi deschisă.

Mulțumim, buni vecini!