Ajun de Crăciun.

Peste păduri, peste dealuri,

ceața înaintând valuri.

Liniștea spânzurată,

în ramurile pomilor din grădină.

Se-aude doar ceața intrând

în teaca nopții.

Pe sus, orice zbor a secat.

Deasupra satului,

acăți odihnind pe spinări de lut,

încărunțiți, sub târâșul alb, mut.

Pe colina de sub pădure, goală, pustie,

a izvorât o pală de vânt trandafirie

care dezbracă singura căpiță de fân,

de firava lenjerie de omăt

a sfârșitului de decembrie.

Deodată razele lunii sparg ceața,

îmbrățișează piramida căpiței

încercuind-o cu o poiană de lumină.

Vârful ei de otavă nu se aprinde,

strălucește ca un nimb care

se desface de sus, până jos.

În fânul mirosind a vară uitată,

o peșteră se deschide în afară.

Acolo, minunea de demult se repetă,

în ieslea de fân

din peștera vegetală.

Cobor pe cărarea,

pe care urc zilnic,

să iau pulsul anotimpurilor

care sapă în privirea mea

alte cărări pe care înserarea

iese ca să respire aerul curat

al unor noi zile.

În jurul căpiței câteva căprioare,

într-un cerc, tăcut, bogat de nemișcare,

parcă ar oficia,

privind spre intrarea peșterii,

un moment de reculegere.

Acolo era Micul Prunc și Mama Lui.

Razele lunii îi poleiau pe cei doi,

parcă așezați în imobilitatea unui grup statuar,

din parcul unui orășel.

Pașii mei sărutând cărarea

au zdrobit în bucăți liniștea nopții.

Căprioarele au țâșnit,

s-au îndepărtat de căpiță.

Poiana de lumină s-a topit,

perdelele ceții au reacoperit peștera vegetală

și Minunea s-a scurs în fânul din jurul parului.

Am rămas ancorat de catargul ceții

și de zumzetul unei colinde

pornite sub fereastra unei case

de pe ulița de mai jos.

Apoi Ajunul Crăciunului

mi-a deschis portița ogrăzii.

Toată noaptea au strălucit pe-a ei închizătoare

amprentele MÂNUȚEI LUI - mirare și chemare!

Ion Radu Zăgreanu