,,suntem conduși de un grup infracțional organizat, care are ca principal obiectiv demantelarea statului de drept, asigurându-și astfel confortul delicvenței”. (Ana Blandiana)

,,La spartul nunții, în cămară”, cum spunea poetul Ion Barbu, la o petrecere care a urmat unei căsătorii, am reîntâlnit câțiva foști elevi de-ai mei, cărora le-am fost și diriginte, în prezent ei fiind oameni realizați, stăpâni pe profesiunile și pe destinele lor.

Ne-am antrenat în discuții, iar ei acuzau generația mea de lașitate pentru că i-a permis lui Nicolae Ceaușescu să facă tot ce-a vrut cu noi.

Aceste convorbiri au mocnit în mine și ele au constituit probabil primul imbold de a participa la mitingul diasporei din 10 august 2018. Nu mai vroiam să fiu un laș, nu mai doream să merg paralel cu istoria.

Împreună cu prietenul meu Ioan Blaga, fost coleg de liceu, am descins în București și ne-am topit în marea masă a manifestanților. Prima impresie, la fața locului (am ajuns acolo cam pe la ora 13), a fost una liniștitoare. Erai convins că în Piața Victoriei s-a adunat lume bună, părinți alături de copii, adolescenți, vârstnici, un peisaj uman foarte divers. Uimea ingeniozitatea ,,materialelor”, cum le spunea, un ,,flucăs” , un activist al partidului care a organizat mitingul lui Nicolae Ceaușescu la Bistrița, în toamna anului 1989. Participanții la miting se respectau reciproc, discutau aprins, deși se vedeau pentru prima dată. Era chiar și un individ, îmbrăcat într-o țundră de oaie care aduna semnături pentru autonomia ținutului secuiesc și împărțea sticle cu apă minerală ,,Borsec”. ,,Îți acceptăm apa, dar cu ideile tale nu suntem de acord”, i-a replicat prietenul meu Ioan Blaga.

Pe la ora patru și jumătate, au trecut printre noi niște malaci cu măști pe față. Forțele de ordine nu au avut nici o reacție față de aceștia. Atunci ne-am dat seama că se pun la cale scenariile diversiunii.

De la Malin, soția îmi telefona, că pe postul de televiziune ,,Antena 3” se afirmă că vom fi gazași și că se va interveni în forță. Ce a urmat a fost cumplit, ca pe câmpul de luptă. Noi doi am fost gazați de șapte ori. La început credeam că e un fel de joc, de-a șoarecele cu pisica. Treptat ne-am dat seama că nu se glumea. În învălmășelile care au urmat ne-am pierdut unul de altul. A fost groaznic. Oameni căzuți la pământ, peste ei alții care se refugiau orbecăind prin gazele împrăștiate cu mânie de jandarmi, strigăte, urlete, plânsete, sânge. Un gard solid din fier, din fața unei clădiri, a fost îndoit și culcat jos de cei care se retrăgeau în derută. Fiecare își proteja cum putea integritatea corporală. Era ca la Plevna. Porneai la asalt, adică îți ocupai locul inițial, erai ,,afumat” și o luai la goană, te retrăgeai. Am avut noroc. M-am rătăcit și am ajuns în jurul carului de transmisiune al postului tv ,,Digi 24”, cel care era cel mai bine postat și care aveau un fel de macara lungă de unde se putea filma câmpul de bătaie. Într-un târziu mi-am reîntâlnit prietenul și speriați am luat-o la fugă. N-am luat contact cu represaliile jandarmilor manipulați de șefii lor. Gloata rebreniană urla, resentimentele acaparau sufletele, se cerea intervenția președintelui țării pentru a opri acest masacru. Reprimarea era disproporționată în raport cu majoritatea serioasă a demonstranților. Cu toții eram convinși că totul era coordonat de undeva, dintr-un centru politic de la vârful puterii. Înspăimântați, cu ochii roșii din cauza gazelor, am ajuns la gară. M-am așezat pe bordura de ciment a unui peron, am deschis o bere la doză și am telefonat unei rude apropiate.

I-am relatat cum a fost, iar el, ,,credincios al bisericii Antena 3”, mi-a răspuns că bine ne-au făcut, că ar fi trebuit să ne bată și mai tare. Ca să-l contracarez, i-am pronosticat că Liviu Dragnea, ori va fugi din țară, ori se va spânzura. L-am aprins mai rău pe cel căruia îi naram întâmplările noastre, el dorind ca prezicerile mele să se reverse asupra mea. Ne-am întors la Beclean fiind convins că de data asta, am îndrăznit, ne-am învins teama, cum ar fi spus Doina Cornea, n-am mai fost un laș. N-am întâlnit în Piața Victoriei nici pe unul din foști mei elevi. Probabil că unii au fost prezenți în alte orașe din țară sau în străinătate. Dacă nu, i-aș întreba: se consideră și ei niște lași? Istoria se poate repeta. Dictaturile trec și vin altele.

În presa bistrițeană se scria lat și tare, că ,,jandarmii nu și-au făcut decât datoria”. Când doar locuiești sub istorie poți nota vesel: ,,pe frontul de vest nimic nou”.