Am fost de mai multe ori invitat la Bistrița la evocări literare consacrate scriitorilor năsăudeni, mai ales la date aniversare sau comemorative ale poetului Andrei Mureșanu, ce a devenit o emblemă a orașului, supranumit „orașul Imnului Național”. La una din aceste evocări aniversare, la câțiva ani după 1990, în curtea Casei Memoriale „Andrei Mureșanu”, în timp ce se rosteau cuvinte omagiale, a apărut Dumitru Fărcaș, pe care-l cunoșteau toți cei prezenți, ca maestru neîntrecut al taragotului și al doinelor interpretate la acest instrument, indestructibil legat de numele său. Se știa, de pildă, că taragotul său, a dispărut de lângă cel ce-i dădea înaltă vibrație artistică, în două rânduri, dar s-a întors în mod firesc acolo unde îi era locul. Unul dintre cei care i l-au restituit, brașovean pare-mi-se, a spus un cuvânt foarte adevărat: „Numai la Mitru Fărcaș, taragotul face minuni”.

„Și atunci m-am gândit că doinele lui, în care Ardealul plânge și cer dreptate două mii de ani” ar fi bine să fie însoțită de o poezie ce omagiază imnul deșteptării și demnității naționale, și am recitat, în acordurile grave ale doinei aceste versuri:

„Noi n-am avut nicicând mai multe patrii

Așa cum unii stăruie să creadă

Și de-am cântat cândva și alte imnuri

Deșteaptă-te, Române! stă dovadă

Că somnul nostru nu era de moarte,

Așa cum ni-l doriră barbarii de tirani

Ni-s mărturie porțile prin sate

Și limba cea vorbită de țărani.

Ni-s mărturie streșinile line

De pe sub care stelele dau crini

Și tulnicele lungi de pe coline

Și vetrele de focuri de la stâni

.

Dar patria din noi nu cere martori

Ci ea trăiește-n fiecare râu

Și-un imn precum Deșteaptă-te, Române !

Și frunzele pădurilor îl știu.”

Mi-am dat seama atunci că muzica, nu numai se îngemănează cu versul, dar potențează sensurile poeziei. Dumitru Fărcaș era el însuși un iubitor și un prețuitor al poeților ardeleni, - profeți ai libertății și unității naționale. Îi plăcea să recite îndeosebi din Imnele lui Ioan Alexandru, într-o rostire ce aducea cu patetica declamare a poetului Imnelor, și, în pauzele doinei interpretate la taragot, ne-a recitat tot atunci aceste versuri, care în alternanța muzică/ poezie căpătau ecouri profunde:

„Nu-i locul Patrie atâta vreme cât

Roata se-nvârte singură-nainte,

Și-n urma ei nu mai rămân decât

Un codru-nchis de iarbă și morminte.

…………………………………

Daco-Romania te dăscăli întâi

Nălțându-te în brațele lehuze

Astfel că graiu-n sânge ți-a intrat

Și ți-a rămas nestrămutat pe buze.

Și s-a lipit de carne și de cap,

De limbă și de clopotu-ntr-o dungă

Și două mii de ani au tot mușcat

Cu trăsnetul din turlă să te smulgă.”

Acum, la intrarea în veșnicie a marelui artist, această amintire reînviată a unui „episod bistrițean”, în care pentru câteva momente i-am stat alături, este o lacrimă de prețuire și recunoștință.