Este posibil ca, la o fugară lectură a titlului paginilor de faţă, un cititor grăbit sau sătul de bombardamentul mediatic care însoţeşte actuala criză financiar- economică a ţării şi lumii, să pună la îndoială cele afirmate, drept autentice înscrisuri pe răbojul cu trei peceţi al unor colectivităţi umane din ţinuturile de pe Someşul Superior şi Valea Ilvelor, respectiv: Şanţ, Lunca şi Anieş. Numai că, ceea ce va urma nu se adresează tipologiei umane a „chiriaşului grăbit”, după cum nici artizanii exploatării şi industrializării lemnului despre care o să facem vorbire, nu se încadrează în ceea ce s-ar putea numi „trecător precum valiza prin gară” ori, după cum plastic se exprimă patronul mental şi spiritual al forestierilor, dl. Emil Iugan, în „fasonatori ai capului vacii pentru a-i lua clopotul”. Drept urmare în final se va vedea că, sub zodia clorofilei, nu se nasc şi plămădesc doar codrii falnici, ci precum cercurile concentrice din trunchiurile arborilor, noi vectori pulsatori ai civilizaţiei lemnului, care au determinat şi vor determina şi pe mai departe, mersul omenirii. Şi nu împotriva celorlalte domenii purtătoare de progres la modă, precum: mecanizarea, automatizarea şi cibernetizarea, ci braţ la braţ cu acestea. Iar dacă ţapina a fost pana de gâscă cu care s-a putut scrie, cu litere de aur, totuşi, a sosit vremea ca „hei rup”-ul din pinten să fie „muşcat” de computer, iar „bolta” să-şi „alimenteze” glasul comenzii cu energie curată, energia verde.

Vom trece la treabă, prin a spune că, printr-o fericită coincidenţă, exact la împlinirea unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea Fabricii de cherestea de la Lunca Ilvei, obiectivul a intrat în faza finală a schimbării din temelii a zestrei tehnice. Muzeul încă viu al clasicelor gatere se pregăteşte de predarea ştafetei productive, unei linii tehnologice agregat de mare capacitate, capabilă de a realiza până la 120 de bucăţi de cherestea , la fiecare 60 de secunde, sortată în 40 de boxe verticale, pe clase de calitate. Imaginaţi-vă Someşul Mare, într-o curgere continuă, pe o albie cu valuri de buşteni revărsaţi din punctele de exploatare, care întâlnesc un prim zăgaz la faza de fasonare în calupi. Urmează controlul prin tunelul detectorului de metale. Se trece la toaletarea de coajă, care, la rândul ei, ia calea, pe banda transportoare, la depozit. Odată „bărbierit” fiecare exemplar este dirijat de către operator la boxele de aşteptare, de unde, fie îşi continuă mersul spre tăiere, fie ajunge să fie depozitat pentru livrarea către beneficiar, cum sunt, de-o pildă, fabricanţii de instrumente muzicale. Buştenii sortiţi cherestelei nu cunosc odihna vremelnicei stivuiri, ci sunt oferiţi, evident tot mecanizat, liniei de „sacrificare” pe seama unei „ghilotine rotative” ce realizează prisma şi mai apoi scândura, după cum programează creierul electronic, cu ajutorul pânzei circulare, care costă, pe exemplar, nu mai puţin de una mie euro. Urmează periplul „dirijoral” a 25 de axe servo şi a platformelor de transport ce asigură verificarea, sortarea, retezarea şi repoziţionarea dimensională la stivuire. În final, sub formă pachetizată, cheresteaua, fie că ia calea celor 4 module de uscare, fie cea a stivelor pentru zvântarea naturală. Pe tot acest flux, resturile de prelucrare ajung la depozitul de rumeguş sau de tocătură, evident tot la modul automatizat. Această curgere în valuri are praguri de senzori, căderi şi urcări de cascadă, translatări în meandre dus – întors precum intrarea în partitură a instrumentelor într-o orchestră simfonică, astfel încât, pentru ne iniţiaţi, străbaterea apostolească a traseelor de lucru dă senzaţia parcurgerii orizonturilor şi suitorilor unei mine, unde, spre a nu te rătăci, ai nevoie de un ghid avizat cum e tânărul meşter şi poliglot Gabriel Galeş. Iar dacă mai intri şi în atelierul de ascuţit pânze de ferăstrău, dar mai cu seamă în compartimentul de acţionări electrice îţi dai seama că „banii făcuţi la pădure, din firez şi din secure” constituie un mărunţiş definitiv în teşchereaua timpului.

Pentru că la Lunca, în piept de munte, nu mai puţin de 100 de angajaţi ai fabricii au atestatul în conducerea calculatorului. Aici şi acum lucrează la operaţiile de montaj, cot la cot specialişti nemţi şi talentaţi meşteri români, care au mai realizat, tot în regie proprie, şi lucrările de construcţii pentru punerea pe poziţie a gigantului agregat. Iar dacă mai spunem că acesta este, în fapt, un tot unitar, izvodit de firme constructoare de utilaje din Germania, Austria şi Finlanda, proiectat de un veteran specialist neamţ, dar la cerinţele conceptuale ale patronului de la MIS GRUP, care a străbătut, văzut, judecat, adjudecat şi trecut prin filtrul minţii tot ce are mai bun Bătrâna Doamnă a continentelor în acest domeniu, e limpede că niciodată nu sunt de lepădat, „nici veteranii, dar nici suta de lei”. Iar dacă filosofia chinezească „a ne renunţării la gloabe, până când nu cresc mânjii”, a fost aplicată în varianta luncană „ cu hainele vechi se fac cele noi”, nu numai dl, Iugan, ci şi şeful fabricii, Ioan Curac, inginerul şef, Onisim Tomuţa, şeful de echipă de la atelierul mecanic, Toader Pop şi toţi ceilalţi care au pus osul la treabă şi mintea la contribuţie, ştiu de ce.

Că nu-i deloc puţin să procuri şi să gestionezi fonduri de investiţii de peste 12 milioane euro, iar pe această bază să ctitoreşti, aşa după cum se exprimă şi publicaţia austriacă de specialitate „Holzkurier” în ediţia din 05.03.2009 o capacitate de producţie de mărime medie, care este, în „Carpaţii Româneşti” o citadelă de industrializare, şi care, prin flexibilitatea prelucrării lemnului cu diametre cuprinse între 8 şi 150 cm, nu are similitudine, nu doar în România, ci în întregul areal al Comunităţii Europene.

Am putea continua această poveste, şi frumoasă, şi spectaculoasă, pe mult mai multe paragrafe. Dar spaţiul tipografic e limitat. În consecinţă vom da ghes unei alte activităţi de succes care se cheamă biomasă. Adică subprodusele cherestelei, respectiv: crengi, coajă, rumeguş, margini, calote, la care se pot adăuga toate resturile vegetale din livezi, păşuni şi fâneţe, ba chiar din grădinile de legume. Ca un generic, fie şi folcloric, totul şi toate a „ce-a fost verde şi s-a uscat”. Şi care biomasă, numai din exploatarea şi industrializarea lemnului înseamnă, mai bine de 40 de puncte procentuale din ce creşte, adie şi, din păcate, putrezeşte, în majoritatea pădurilor româneşti. Iar ca să se constate cam pe unde ne situăm faţă de alte zări, e bine să cunoască autohtonii că, de-o pildă, în vestul bogat şi dezvoltat, o cultură în vogă este „iarba elefantului” cu o producţie de masă verde de 25t/ha, respectiv cu o masă uscată de 15t, precum şi „salcia energetică” cu o producţie naturală anuală de 40t în verde şi 25t masă uscată, şi care, la ei sunt puse la treaba obţinerii energiei verzi, în vreme ce, din zecile de mii de hectare rămase pârloagă în bătăturile, ogrăzile, pe câmpiile şi dealurile noastre, se alege doar praful de pe tobă al risipirii şi batjocoririi. Iar în această situaţie ne plângem de sărăcie, de scumpeliştea combustibililor fosili, de faptul că, legumim prost cu lobodă şi ştevie şi avem un nivel de trai pe sponci. Halal să ne fie!, dar mai ales, mulţumim din inimă înţelepţilor decidenţi al drumului dezvoltării către niciunde!

La lunca Ilvei de mai bine de 2 ani funcţionează o centrală termică pe biomasă. Aceasta asigură agentul termic şi apa caldă care deserveşte spaţiile Şcolii generale, ale Primăriei şi Dispensarului. Locaţia nu-i mai spaţioasă de 10 mp, are o incintă ce seamănă mai degrabă cu a unei farmacii, iar pe coşul de evacuare scoate mai mult aer rece decât fum. E strunită de un singur deservent, care o supraveghează de la domiciliu, prin telefonul mobil, iar când vine să o deretice, adică de la o săptămână la alta, mai mult pentru golirea „săcuieţului” cu cenuşă şi a supravegherii alimentării buncărului cu rumeguş ori tocătură, îşi încalţă mai întâi, papucii de casă. Aia boierie, nu pârlită de gazetărie, meştere Ieronim Rizel. Şi o recunoaşte unul care visa în copilărie să devină mecanic de locomotivă, nu fochistul ei. Ce eroare…

Mai la vale, adică la Ilva Mică o altă asemenea „furnică” numai cu un bob mai mare, în capacitate. Şi care face faţă aceloraşi cerinţe termice precum surata anterior pomenită, prin încălzirea şi „spălarea” cu apă caldă a unui modul edilitar, grupat, din care fac parte: o grădiniţă, şcoala cu 16 săli de clasă, sala de sport, edificiul primăriei, biserica şi casa parohială. Când am vizitat-o, deserventul nu s-a ”deranjat” să-şi prezinte marfa, în schimb, directorul şcolii, dl. profesor de istorie, Ilie Mare, care avea şi dumnealui cheie la brâu, ca orice gospodar, a zis în sinteză: „După un an de la punerea în funcţiune, prin strădania celor de la MIS Anieş, totul funcţionează ca un ceasornic”. Iar noi mai facem completarea că, pe Valea Ilvei, cu excepţia unui singur punctuleţ cu „asfaltul creţ de sub podeţ”, la care o să facem referire cu un alt prilej, n-am mai băgat de seamă, halde intempestiv abandonate, de rumeguş. Ceea ce înseamnă, iată, şi triumful lui „ECO” vizavi de … „PECO”.

Am mai putea noi zice câte ceva despre aceleaşi genuri de centrale, cum este, a patronului grupului de firme, şi funcţional familială, la Şanţ. Dar, nu-i slobod tipografic, din pricină că, în perimetrul de 10 hectare a Fabricii de cherestea de la Lunca se află pe ţeavă, bijuteria coroanei pentru producerea de energie verde. Şi care va avea o putere instalată de circa 10 MW, din care jumătate energie termică, iar cealaltă, energiei electrică cu posibilitatea livrării în sistemul naţional de distribuţie. Iar dacă localitatea Lunca Ilvei va să fie „unica şi singura” aşezare rurală a României termoficată pe baza energiei curate, din şi cu, sursă regenerabilă, asta va să însemne că se va putea „lua la trântă” cel puţin cu marele oraş elveţian Zurich şi nu numai. Fără a mai lua la socoteală că se va împlini visul ce-l „pohteşte” cu osârdie domnul Emil Iugan, anume acela ca: „Noi e musai să ajungem ca profitul, să-l realizăm, NU DIN CHERESTEA, ci din DEŞEURILE REZULTATE din exploatarea şi industrializarea totală a lemnului”.

După cele scrise, dovedite şi sugerate până în prezent ar trebui să punem punct acestui reportaj informativ. Care s-a vrut exhaustiv, dar este incomplect, fie şi prin aceea că n-am reuşit conexarea biomasei în: piroliză, producerea peleţilor ca şi a biodieselului. De asemenea, l-am dorit mai profund ancorat în precizie tehnică şi tehnologică, dar l-am „scăpat”, poate peste limită în perimetrul metaforei şi vorbelor de duh. Cu ocaziile punerilor în funcţiune a obiectivelor de investiţii, vom avea, fără îndoială, prilejul să recuperăm. Totodată, am văduvit de lumina tiparului, nume cu destine, demne de toată lauda, dintr-un pomelnic ce dispune de cel puţin 700 de poziţii, care formează actualmente o MARE FAMILIE, pentru care MIS, este, înainte de toate, FRUMUSEŢE SUFLETEASCĂ. Ce credem însă că am făptuit, dincolo de scăpări fortuite, reprezintă dreaptă reflectare în oglinzile limpezi de valuri someşene a jaloanelor de cartografiere a caratelor unei noi civilizaţii a lemnului, caracterizată, şi de civism, şi de responsabilitate civică. Chiar dacă, încă, un asemenea demers pare, similar, cu aducerea muntelui la Mahomed.

PS: În acelaşi ciclu ne propunem să oferim cititorilor noştri: replica modernă a exploatării pădurilor, apariţia celui dintâi muzeu dedicat industrializării primare a lemnului, primul „traseu turistic” al sacilor cu rumeguş şi întoarcerea cu canistre cu motorină ecologică şi, nu în ultimul rând, o incursiune mai aplicată în spectacularul univers al utilizării biomasei. Dintr-o aceeaşi sursă informaţională a triumviratului: MIS, MONTANA şi SILVANIA INTERNAŢIONAL. Fiţi pe fază la aceste ecouri reverberate de „Răsunetul” . Veţi vedea că merită.