Trecerea dintre ani este pentru fiecare, oricum ar concepe acest moment, prilej de evaluare, de discernere între înfrîngeri și realizări, de îndepărtare de cele nedorite și de plantare de noi speranțe în neprețuitul vas al sufletului. Conștientizăm, cu mai mare putere, ce a fost și ce este decisiv pentru noi. Decisiv în anul ce urmează. Îngropăm anul trecut și deschidem ușa anului nou. Sau, poate, înnoim anul/ anii. Dăm suflu nou anilor prin care trecem. Conform cercetătorilor – dar faptul se poate vedea și cu… ochiul liber -, în ultimii ani tradițiile la nivel mondial au început să fie similare peste tot. Potrivit unor comentatori, petrecerea de Revelion a devenit un moment de legătură între toți oamenii din lume. Oare să fie chiar așa?

            Luînd aminte la zicala „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune...”, pe care o rostim între urările de Anul Nou, încercăm să ne îndepărtăm/ delimităm de cele rele, ca să ne putem regăsi împreună sub semnul celor bune. Asta da tendință de globalizare: ne întîlnim cît mai mulți, chiar la nivel global, întru aceleași obiceiuri (bune), luptăm pe același front (al bunăstării, împotriva încălzirii globale sau a sărăciei etc.), ne îmbogățim sufletul cu sentimente minunate, conștienți că întărim o singură legătură, ca oameni ai unei singure lumi. Dar ne și cuprinde un frig (sufletesc) mai mare decît recenta furtună de zăpadă din America atunci cînd vedem că nu toți respectă tendințele (sau eforturile) de îmbunătățire a lumii. Războiul irațional declanșat de ruși în Ucraina continuă, Austria – prin decidenții ei – ne dă cu tifla la efortul de a intra în Schengen, procesul de sărăcire a locuitorilor Terrei devine atroce, disprețul față de cultură sporește în iresponsabilitate, pămîntul – ca sursă de hrană și spațiu de locuit – e tot mai tare agresat, natura în ansamblul ei, cu cosmosul și miliardele de stele, e lăsată în seama zeilor războiului (de orice „natură”), sfidîndu-l pe Creatorul atotcuprinzător… Ce mare obrăznicie să-l sfidezi pe Creator! Pe de o parte, asistăm la strîngerea legăturilor între oameni, pe de alta, la nesăbuita inflamare a obrăzniciei marilor decidenți.

            În această degringoladă generală, noi, românii, ca popor, avem, orice s-ar zice, o atitudine aparte. Nu neapărat unică… Ne spălăm în tăcere, fiecare după putința lui, a familiei, a comunității, de cele rele și adunăm în jurul nostru, în sufletul nostru, pe cele bune, de care ne bucurăm fără mare tam-tam. Afirmăm o asemenea atitudine constant, dar nu persuasiv. Slăbim însă în trăirea unor obiceiuri străvechi. Precum copiii și adolescenți fascinați de smartphone-uri, lipiți de ele, parcă și noi, cei mai mari..., ne lipim tot mai mult de televizor, acel televizor despre care se spunea cîndva că minte poporul… Oare asta se întîmpla doar… cîndva? Există, în actualitatea acută, o tendință de închidere în sine a individului, din care e salvat, timid, de psihologi și, mai ales, de biserică, în care creștinii găsesc un sprijin. Și mai e o salvare, dată de tăria noastră sufletească, pur și simplu.

            În ADN-ul ființei noastre e plantat adînc un grăunte de neclintită rezistență la greu. Și, într-o asociere, o atitudine de toleranță, care nu se dezminte. Înfruntăm nevoi, greutăți, sfidări, chiar batjocură, jecmăniri (istorice), dar găsim resurse să nu ne pierdem cu firea, să urmăm o filozofie (de viață) numai de noi știută. Venirea unui nou an validează și valorifică, periodic, această capacitate incredibilă de a fi toleranți. Le spălăm pe cele rele fără mari resentimente și mergem mai departe cu cele bune.

            Anul acesta însă, la schimbul actual de ani, sîntem puși în fața unei provocări pe care trebuie să o conștientizăm cu toată atenția. Sîntem – și rămînem – toleranți, dar cum? Refuzul austriecilor de a aproba intrarea noastră în Spațiul Schengen constituie o sfidare la adresa toleranței noastre. Sfidați de decidenții unui popor pe care îl prețuiam. Îi lăsăm să ne taie pădurilor (toleranți și cu corupții noștri?!...), să se îmbogățească din valorificarea bogățiilor pămîntului nostru, iar ei ne disprețuiesc pur și simplu, pe față, își bat joc de sentimentele noastre, de felul nostru de a fi, de așteptărilor noastre ca lumea să devină mai bună, prin efort comun… Nu le pasă de așteptările noastre, nu ne iau părtași în construirea unei Europe unite. Sîntem buni doar pentru spoliere. Și nimic mai mult.

            O revizuire a manifestării noastre tolerante e necesară. Toleranți dar nu uituci și inconștienți. Nu ignoranți față de cei care ne disprețuiesc. Le spălăm pe cele rele, din păcate doar de partea noastră, dar între cele bune ar fi de așteptat să întărim lupta pentru afirmarea mai clară a identității. Nu doar o spălare pasivă a răului. Spălarea de cele rele ar trebui să fie o acțiune globală, ca și adunarea sub semnul celor bune. Prețuirea celor bune nu trebuie lăsată să se golească de sens. Otrăvurile ideologice, cugetările belicoase, jinduirea sau chiar furtul bunurilor unui individ sau ale unei națiuni, complicitățile cu răul – oricum ar arăta acesta - nu au ce căuta într-o lume a înnoirii. Omenescul este așteptat să revină între oameni. M-au emoționat în aceste zile faptele unor tineri din cîteva sate clujene, care, cu banii strînși la colindat, au organizat petreceri în cinstea tuturor sătenilor. Așa ar trebui să fie viața noastră: o sărbătoare pentru bucuria tuturor. Cînd prețuirea reciprocă sporește în credibilitate.