Președintele Klaus Werner Iohannis și-a dat demisia. O demisie inutilă, după cum singur a spus. Dar nu în sensul exprimat de el, adică produsă în situația în care el oricum ar fi plecat din funcție, după viitoarele alegeri prezidențiale. Inutilă în sensul că nu ar fi trebuit să se ajungă la ea, trebuia să fie evitată ocazia exprimării acesteia, dacă președintele ar fi plecat din funcție firesc, în momentul încheierii mandatului, fără să beneficieze de artificiul Curții Constituționale, prin care a fost menținut la cîrma, oricum abandonată, a țării. Jarul îi ajunsese la deget, nu mai putea ignora arderea, adică frămîntarea oamenilor, care nu mai era mocnită. Îl pîndea de aproape suspendarea pritocită de parlament. Ajuns în situația ingrată, se simte nedreptățit, declarînd că nu a încălcat niciodată Constituția. Cum putea să o (în)calce cît toată ziua umbla pe sus, neatingînd pămîntul, nici măcar pe cel din literele actului suprem. Pe sus cu nasul, pe sus în avion… Era îngrijorat că demersul demisiei sale e unul „păgubos, pentru că de aici toată lumea pierde, nimeni nu cîștigă”. Desigur, toată tevatura sa e o pierdere pentru poporul român, pentru liniștea, economia, politica țării, pentru trăirea sentimentului absurdului în tot ceea ce se întîmplă. Dar, avînd în vedere pierderile, nu la soarta poporului român se gîndea președintele demisionar, ci la cei din jurul și din spatele lui. Cine sunt aceștia? Greu de aflat. Pentru că activitatea președintelui de două mandate a fost cam secretă. Am avut parte de un președinte secretos cu poporul său, dacă nu chiar secret. Un președinte ținut la secret și scos la vedere doar ca o icoană mințită, falsă. De aruncat în apă în ritualurile vreunei țări bananiere. „Hakuna matata, Iohannis!”. În limba swahili s-ar traduce prin „nu există probleme” sau „nu trebuie să îți faci griji”! Poate de aceea nu-și făcea griji legate de comportamentul său prezidențial, deoarece niște africani l-au asigurat că totul – cu el, în țară – e bine. Africanii, sau cine? Cît e de secretos și de mutos, n-o să spună degrabă pe cine are în spate. Poate în vreo sală de judecată, cînd va fi tras la răspundere pentru jongleriile legate de nu știu cîte case… Deoarece nu cred că a existat vreun alt profesor de fizică (o disciplină de studiu importantă) care să-și fi cumpărat mai multe case doar din meditații.

Președintele demisionat e îngrijorat de faptul că un referendum de demitere ar avea un impact negativ pe plan intern, ca și extern, că ar tulbura pregătirea viitoarelor alegeri prezidențiale. Dar impactul negativ e produs încă de la decizia rămînerii în funcție, sau și de mai înainte, de la anularea alegerilor prezidențiale de către CCR, după ce turul întîi a fost validat. Nu știu cum ar fi fost, cum ar putea fi mandatul suveranistului C. G., dar actul prin care CCR a sfidat democrația – și așa fragilă – de la noi e încă unul prin care e furată demnitatea poporului, a insului care se mai crede „cetățean” român, nu neapărat etnic român. E o probă de umilire a celor pe care ești chemat să-i slujești. Agonia prezidențialelor e o perioadă în care Puterea își dă zilnic cu stîngul în dreptul, sau invers, iar „președintele ales” (?!) își întărește poziția de candidat (din orice poziție…) și, mai mult, își limpezește discursul. E încărcat cu tot felul de imprecații (și spun asta fără a tinde să-l apăr și înălbesc) iar marele lui test – în cazul unei izbînzi în alegeri – va fi acela de a se desface, prin activitate, de imaginile proaste în care a fost îmbrăcat de către adversari. Într-o altă ipostază, ar putea fi și el o mare dezamăgire, situație cu care, de altfel (ghinion?), românii sînt obișnuiți. Oricine le-ar fi președinte, românii nu-și vor întoarce fața de la Europa/ Occident și de la NATO (dacă NATO nu-și întoarce fața de la ei) și vor găsi căile (cinstite) prin care să-și exprime o asemenea opțiune. Dar, desigur, de la președinții care îi dezamăgesc, și-o vor întoarce mereu, furioși, cum au făcut-o de fiecare dată. Cu rușii e o problemă, dar o altă problemă, care nu prea e pusă pe tapet. Ne pierdem în clișee și convenții. Rușii nu sînt Putin, doar Putin, numai Putin. Și nici soldații „armatei eliberatoare”, care ne-au traversat cîndva țara, îmbătîndu-se cu spirt (cum s-a întîmplat cîndva, cu cîțiva, nu cu toți, în crășma bunicului meu). Nu știm – deoarece nu ni s-a spus – cît de mult au intrat ei în prezidențialele noastre și cu cît mai mult decît alții, dar, pe de altă parte, dincolo de cultura lor înaltă, pe care merită să o admirăm, sîntem frați de credință ortodoxă, cît și care sînt și sîntem creștini, creștini dovediți iar nu mințiți, o situație cam greu de conciliat în starea lumii de azi. A face astfel de afirmații nu înseamnă deloc că ești pro-rus în sensul discuțiilor de pe Dîmbovița sau de la Bruxelles. Sîntem aproape vecini cu ei, trebuie să-i taxăm, cum se zice, pentru ceea ce ne-au făcut de-a lungul istoriei, să nu uităm asta, dar nu putem să ne aruncăm toată ziua peste gard, unii altora, găinile și pisicile.

Klaus Iohannis își manifesta îngrijorarea că, în cazul rămînerii sale la cîrma statului (sau a țării?), pregătirea prezidențialelor ar fi fost bulversată iar discuțiile despre soarta țării ar fi fost sterile. Dar cînd s-a vorbit, de către diriguitori, de soarta țării? Cînd ne-a vorbit dînsul de etapele cîștigate în realizarea unei Românii educate sau a lucrului bine făcut? Ce a făcut bine și pentru cine? Că, sub oblăduirea sa, CCR nu a făcut bine ce a făcut (oricare i-ar fi fost intențiile și tendințele), e o problemă de demnitate națională, iar el nu a făcut bine rămînînd inert la conducerea țării. Ca să nu mai vorbim de celelalte jocuri făcute sau girate privind mișcările partidelor. Practici și metehne care îndurerează patria, cînd, vorba lui Tudor Vladimirescu, „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor.”

Autodemisul de la cîrma țării pleacă fără să dea explicații, multe așteptate. Nu mai știe sau înțelege nimeni nimic din ceea ce se întîmplă. Oare el știe ce i se întîmplă? A știut asta vreodată? O situație de tot rîsul. Un rîs amar provocat și întreținut mai ales de el. Și de cei care l-au inspirat și l-au îndemnat la rele. Doar nu le-a făcut pe toate de capul lui. Numai că, iată, în mentalul colectiv, expresie și a decidenților derutați, imaginea statului este confuză și sfîșiată, realitate cu care intrăm în dialogurile celei mai stringente actualității politice mondiale.