Evanghelia lui Isus despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Lc 16,19-31) ne așază față în față cu o imagine dureroasă, dar eliberatoare: doi oameni, două destine, o singură viață trăită diferit. Bogatul, înveșmântat în porfiră și vison, trăiește în strălucirea unei existențe fără Dumnezeu. Lazăr, acoperit de răni, trăiește în tăcerea suferinței, dar cu o inimă deschisă cerului. Iar moartea, acel mare egalizator, nu face decât să arate ce era deja adevărat: că adevărata bogăție nu stă în ce avem, ci în ceea ce suntem.

Într-o lume care se teme să vorbească despre moarte, Isus ne invită să o privim în față. Nu cu disperare, ci cu credință. Nu ca pe un sfârșit, ci ca pe o trecere. Moartea, pentru cel care crede, nu mai are ultimul cuvânt. Ea devine locul unei întâlniri: cu Dumnezeu, cu iubirea, cu cei dragi plecați înaintea noastră.

„Omul nu este făcut pentru a muri, și totuși moare.” Această frază ne amintește de tensiunea dintre dorința noastră de veșnicie și fragilitatea vieții pământești. În aceste zile, când pașii noștri se îndreaptă spre cimitire, când aprindem lumânări și rostim rugăciuni pentru cei adormiți, simțim poate o durere, o absență. Dar Scriptura ne vorbește cu o blândețe puternică: „Nu vă întristați ca cei care nu au nădejde” (1 Tes 4,13). Căci pentru cei care cred, moartea nu este o despărțire, ci o așteptare.

Să ne imaginăm clipa aceea tainică în care Domnul ne va chema pe nume, cum l-a chemat pe Lazăr: „Vino afară!” — și vom deschide ochii într-o lumină pe care nu o mai putem pierde. Să păstrăm vie în inimă această flacără a credinței, ca o candelă care nu se stinge în fața vântului durerii.

Papa Francisc spunea: „Pentru cine crede, moartea este o ușă care se deschide larg; pentru cine se îndoiește, este o rază de lumină care se strecoară pe sub prag.” Oricum ar fi, lumina există. Ea vine din Hristos, Cel care a învins moartea și ne promite: „Eu sunt Învierea și Viața; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”

De aceea, credința nu ne cere să nu plângem, ci să nu plângem fără speranță. Lacrimile nu sunt un semn de necredință, ci o formă de iubire. Dar credința ne șoptește că dincolo de ele este bucuria unei revederi.

Sfântul Augustin, pătruns de acest mister, scria: „Nu sunt departe… doar pe partea cealaltă a drumului. Vorbește-mi cum îmi vorbeai, zâmbește, roagă-te, iubește… Viața e aceeași; firul nu s-a rupt.”

Iată credința noastră: că moartea nu este o despărțire, ci o trecere spre plinătatea vieții. Că Dumnezeu nu ne ia, ci ne cheamă. Că Isus, la ceasul nostru, ne va atinge ușor mâna și ne va spune, ca fiicei lui Iair: „Ridică-te!” Și atunci vom înțelege că n-am fost creați pentru mormânt, ci pentru lumină. Pentru viața care nu mai apune.