DE-A BUȘILEA

Toți cei ce se tem de moarte

sunt, ca și subsemnatul,

niște oameni simpli și muritori;

iată însă că unii se pot înălța,

chiar și în fața gândului morții,

cu capul până în nori.

Ideea poetică a doamnnei Blandiana

cum că ar fi mai bine să ne naștem bătrâni,

să parcurgem invers drumul vieții,

întinerind, apoi redevenind copii și,

în cele din urmă, dispărând embrionar,

e, prozaic vorbind,

o grațioasă figură de compoziție,

dar un raționament practic nedus până la capăt,

abandonat lirismului.

Dați-vă seama ce-ar însemna

să ieși din șandramaua bătrâneții pe ușa din dos,

să-ți perzi, încetul cu încetul,

nu numai beteșugurile trupului, dar

și lumina de o mie de wați a minții,

să chiulești

în cel mai important moment din viața ta, să ratezi

misterul propriei dispariții privite față-n față!

Dar asta n-ar fi totul. După ce

te-ai trezi pe lume gârbov și neputincios,

într-o bună zi,

ai începe să umbli

după tot felul de femei, prin oraș, ca un

bărbat debusolat, între două vârste,

apoi ca unul în plină putere

(când vremea trece ca o părere!),

apoi ca un adolescent

bezmetic și plin de acnee, după care,

ai da în mintea copiilor,

uitând tot ce-ai iubit,

tot ce-n ani lungi ai citit

tot ce-n viață-ai gândit.

Ai redeveni prunc cu degetul în gură,

apoi făt, apoi embrion, blastrulă, morulă

și-n cele din urmă

o simplă celulă,

renegând privilegiul măreț și tragic de a muri ca om,

refugiindu-te nedemn și laș,

târându-te de-a bușilea înapoi,

în măruntaiele evoluției.

Iată de ce bunul Dumnezeu,

când l-a creat pe om din ghiocei și zambile,

a omis s-o consulte pe distinsa poetă

și reprezentantă a societății civile.

LA LOC DE VERDEAȚĂ

De la o vreme (deh, vârsta...) trebuie să participăm

La tot mai multe înmormântări. Părinți, rude, prieteni...

Acolo, însă, nu prea e de mers,

Pentru că - s-o spunem odată și-odată -

În astfel de împrejurări se petrec

Adesea lucruri îngrozitoare,

De care lumea, în general, habar n-are.

Sunt chestii pe care le știe doar familia,

Ori nici chiar ea în întregul ei, ci le observă pe tăcute

Vreo mătușă din alt sat și cele două-trei persoane

Care se ocupă direct de răposat.

Se constată, bunăoară,

Că apropiații, obosiți și grăbiți,

Niciodată nu-și dau seama la timp

Că morții nu sunt de-a binelea morți.

Cu toate că par trecuți în lumea drepților

Și împăcați cu situația, în realitate sunt vii, țin morțiș la viață

Și cu nici un chip nu consimt să moară.

Dar, din moment ce totul a fost pregătit

Cu atâta alergătură și cheltuială,

Din moment ce s-a răspândit vestea decesului,

S-au pus necroloage și steag negru la poartă, s-au publicat chiar

Telegramele de condoleanțe în ziarul local,

Ce rost ar mai avea să se amâne evenimentul

Cu o săptămână, o lună, un an ?

Ba mai rău, să vuiască tot satul

Că răposatul

S-a trezit ca naiba pe năsălie,

Băgându-și în boală, de spaimă,

Toată cimotia vie?

Îngroziți de acest gând, membrii familiei

Se chinuie din răsputeri să ascundă adevărul

Și să evite scandalul.

Celor binecrescuți și cu bun-simț

Li se aduc argumente, li se adresează rugăminți sau elogii.

Celor mai slabi de înger

Li se leagă mâinile și picioarele cu un fir discret

Dar rezistent.

Celor îndărătnici li se pune perna pe față

Până se liniștesc. Tuturor, ca să tacă,

Li se dau cele mai fanteziste explicații,

Li se fac cele mai puerile promisiuni.

În fine, începe ceremonia.

Când toată treaba e pe sfârșite,

Cei în cauză își dau seama că au fost amăgiți

Și ar vrea să dea un semn de viață,

Să se zbată, să geamă, să ofteze,

Să miște cumva o mână sau un picior, să deschidă ochii,

Dar întotdeauna e prea târziu - se pune capacul,

Se bat cuiele, se întețesc cântările,

Apoi totul merge de la sine.

BIGFOOT

Țiganul cocârjat, slab și întunecat la chip

Dar cu ochii strălucitori, veșnic scăldați

Într-o prujeală ca de unsoare,

Nu este, cum li se pare celor scurți la vedere,

Un amărât oarecare.

El e cămila trecută miraculos prin urechile acului,

Exemplarul de rezervă prin care specia

Ar putea reinventa de la zero sete și foame, frig și nesomn,

Arcuri și sulițe, cremeni, amnare.

Nebănuit, el cutreieră incredibilul secol

Pipăind harta de teledetecție cu tălpile goale,

Pășește cu grijă, precum un Gulliver, peste orașe electronice,

Trece apele fără pod, călcând din piatră în piatră,

Așteaptă ora când nici sateliții nu văd

Nici câinii nu latră.

Până nu s-a luminat de ziuă,

El străbate desculț lunca râului cu toporul la subțioară,

Căutând nuiele de răchită pentru via unui colonel pensionar -

O treabă bună, plătită la bucată.

Dar mai întâi a înfipt în mal niște țăruși

Ca să prindă în sfori un somotei ori o mreană. Din albitura

Măruntă, pescuită cu varga de alun în vremea odihnei,

Va face la amiază o ciorbă înăcrită cu borș, trecută

Prin strecurătoare.

În nopțile de toamnă, bântuie pe câmp

Umplându-și de două-trei ori sacul cu știuleți de porumb,

Cu varză și cartofi de furat, pentru iarnă.

La vreme de ninsoare, când pădurile sunt împânzite și pustii,

Cercetează desișul adunând uscături și taie la repezeală

Câte un pui de fag ori de carpen, care

Se poate ascunde bine în sarcina de strânsură. Până acasă,

Le va târî, gâfâind, în spinare

Și le va trânti, cu paști și dumnezei, lângă butuc,

Ușurat de povară, sătul de răbdare,

Mulțumit că și-a adus lemne de foc.

În bordeiul lui aburind ca o spălătorie,

Va mânca, toată iarna, mămăligă cu jumări topite,

Zeamă de cartofi, iar miercurea și vinerea, fasole.

Duminica - afumătură cu varză murată, prăjită în osânză.

Pe perete, într-un cui, are atârnat un mic tranzistor

La care ascultă vremea, știrile, melodii populare

Și, din când în când, se întreabă ce sunt cu adevărat

Nasturii metalici de sub capacul crăpat

Și cele două baterii care cer o prea deasă schimbare.