Cunoscut cercetător în domeniul etnologiei, apropiat al meleagurilor judeţului nostru prin studiile publicate, profesorul universitar Aurel Bodiu este şi un apreciat poet. Mărturie în acest sens stau cărţile publicate de-a lungul timpului. Ne vom opri însă asupra volumului „Ceaţă pe muzică veche”, apărut la Editura Limes. Cartea este structurată precum riturile poporului român, printr-o serie de iniţieri, astfel încât cititorul trebuie să aibă curajul de a pătrunde în lumea frumoasă a poeziei: „Sunt douăsprezece porţi, cine are/ curajul să le numere, cunosc cifrul/ eu o să mă ascund redevenind iarăşi timp/ de aceea mi-e frică să mă nasc”.

În ciclul „Genesis” ne întâlnim cu cele şapte zile şi tot atâtea poezii. Dacă ziua întâi este o filă albă, aşa cum era şi pământul înaintea creaţiei, începând cu ziua a doua lucrurile se conturează: „m-am temut că vei muri înverzind/ timpul ca un zid/ prinde ferestre”. În ziua a treia lucrurile încep, în viziunea poetului, să se distingă, astfel încât ziua se desparte de noapte şi lumina de întuneric: „şi a fost seară/ şi a fost dimineaţă/ când toate bucuriile s-au decolorat”. În ziua a cincea apare libertatea: „şi l-am izbit şi l-am lăsat să zboare/…/ ţărână înflorită eşti/ robită de dorinţa/ de-a asculta cum te respiri rebelă”. Ziua a şaptea este cea decisivă: „ridică împrejur ochii tăi, iată vin zilele”. Urmează ciclul „In medias res”, în care „între două iluzii, linia de aur/ agăţată de crengi” ne poartă spre înaltul cerurilor, acolo unde: „capul de înger arde în/ maşinăria nopţii/ deasupra caselor cu chirii/ zeul e la locul lui”.

Venind din latura cercetării, Aurel Bodiu ştie să jongleze cu superstiţiile şi credinţele poporului, astfel încât lucrurile capătă, în poezia sa, un alt contur: „cu neputinţă sunt lungi spectre ce/ îşi văd poemul/ ca un sughiţ al zvonului/ care se scurge din meduze”. Ca un martor al vieţii, poetul aduce în faţa noastră trăirile actuale: „poemele acestea de pe cutii de bere/ foile albe, programele pe dischete/ foile negre cu câteva ideograme/ alerg cu sandaua după fluturi”. În toată această atmosferă, cerul acoperă vederea întru aşteptarea unui nou început: „Doamne, m-am semănat în putrezire/ şi m-am înviat în lumină/ m-am semănat în ruşine/ şi m-am înviat în slavă/ m-am semănat în slăbiciune/ şi m-am înviat în putere”.

O poezie a strigătului, în care memoria îşi pune amprenta asupra creaţiei atunci când „cântecul ce a îmblânzit fiarele/ e mărturia triumfului”. În acest spaţiu al sacralităţii cuvântului, ciclul „Finis” aduce apropierea de Dumnezeu: „aşadar, port zeul pe cerul gurii/ din reci oglinzi coborâtor/ şi bucuratu-m-am foarte căci/ înăuntrul chipului vorbeşte prin/ cele două capete ale lumii”.

O poezie ca un legământ cu strămoşii, o metamorfoză a gândurilor poetului Aurel Bodiu.