TE CAUT

Prin ploaie alerg, te caut,

Vântul bate în cãrare

Mi-s ude pletele pe umeri

Și vãlul de pe fațã-mi cade.

Mi-e tristã fața și mi-e udã

Și sufletu-mi este pustiu

Te caut, ploaia-i muribundã

Dar....unde ești? Ai dispărut?

Mă uit spre cer, vãd printre aștri

Un chip ce seamãnã cu al tãu

Apoi zãresc doi ochi albaștri

Și parcã aud și glasul tãu…

Cobori încet și dã-mi de veste

Cã visul nu s-a terminat

Cã vor veni doi ochi albaștri

Pe care ades i-am cãutat...

DAȚI-MI UN PUSTIU!

Dați-mi un pustiu să-mi strig sufletul,

Iar din ecou să răsară firul de iarbă.

Dați-mi un alt pustiu să-mi strig copacii

Iar din ecou să-și ia zborul pasărea spin.

Dați-mi un alt pustiu sa strig după viață

Iar din ecou să apară firul de apă -

Stâmpăr pentru sufletele însetate de iubire.

Mai dați-mi un pustiu să strig după tine

Iar din ecou sa apari tu inger fără aripi

Ce-ai părăsit pământul înainte de a te fi născut.

Mai dați-mi un pustiu să dorm,

Să tac, să nu strig după nimic să fie liniște.

Vreau să mă aud pe mine cel ce am strigat după toate

Și din toate doar sufletul mi-a răspuns.

IUBIREA NĂSCUTĂ-N ASFINȚIT

Ți-am pierdut urma pașilor

Pentru că nu ți-am știut începutul.

În suflet îmi respira vântul,

Iar tu te nășteai din lacrima firului de iarbă.

Ți-am călcat pământul de sub talpă,

Cu gândul că voi rămâne în al tău suflet,

Din inima-ți blândă casă să-mi fac,

Din ochii tăi ferestre cu zări, dincolo de tine.

Din ale tale buze fântâni cu apă de dor,

Din brațele tale ramuri ce îmbrățișează cerul,

Închizând în trup taina iubirii născută-n asfințit,

Când se-nroșește cerul, semn că Dumnezeu cearta sfinții.

Te-aș tăvăli în imagini, te-aș scălda în miresme

De busuioc și măghiran, să te purifici în taină,

Și din întreg universul doar tu să fi al meu.

Stăpână peste simțuri și gânduri ce tac,

Îți pășesc pe sub talpă, cărare spre inimă-ți fac.

CONTURUL IUBIRII

Te-am cunoscut pe-a destinului cãrãri,

Cand inima-ţi plângea cu flori de cireşi,

Ochii tãi albaştri se scãldau în lacrimi

Şi zâmbetu-ţi era uscat de atâtea aşteptãri.

Mâna tremurândã, ce-ai întins-o cãtre mine

Avea formă de carte. Între degete ţinea scrisul.

Filele-i erau îngãlbenite, scriau… aşteptare,

Iar tu, ai rugat universul, sã nu grãbeascã timpul.

Ai încondeiat cu privirea conturul iubirii.

Avea formã de cerc unde se unesc destine.

Semana cu deşertul unde cresc trandafirii

Şi cu timpul acela care… înseamnã...mâine.

Mâine, am apãrut în vreme de amurg,

Din fila ta de carte s-au semãnat cuvinte

Şi braţele-ţi curate cuprins-au universul…

- Rãmâi acum cu mine, mi-e marea rugãminte!

AM GUST DE LACRIMĂ

Am gust de lacrimă prelinsă pe obrazul durerii,

Viețile plânse, îmbătrânite de vremi,

Cu inima frântă, cu dorul de tine,

Îmi plâng timpul ce a-nsemnat Ieri.

Am gust de lacrimă când îți jelesc plecarea,

Mi-aduc aminte bine de vremea cea dintâi,

În mâna aveai un buchet, cu o floare albastră,

Acum…o iubire pierdută...strivită sub călcâi.

Lacrima mea are gust de tine,

Și floarea albastră e culoarea ochilor tăi,

I-am privit odată, era cu mine cerul,

Și n-am atins pământul cu dragostea din ei.

S-a golit universul după a ta plecare,

Și norii cu-a lor ploaie spălat-au amintiri,

Am gust de lacrimă, cu gandul la tine,

De-ai veni acuma, ți-aș spune să rămâi.

EU CU TINE!

La umbra inimii mele ţi-ai fãcut popas, zãboveşti,

Pentru a-ţi linişti sufletul mãcinat de neuitãri,

De ce aduci neguri, când şti cã te iubesc,

Arunci vorbe de plumb în picuri de ploaie, umezi şi reci.

Te contopeşti în fiinţa-mi obositã de aşteptãri,

Cu gândul cã vei rãmâne o veşnicie,

Pânã când zeii aşteptându-mi sufletul,

Vor încerca sã te cunoascã pe tine…

Un tot unitar este-n imagini,

Eu şi cu tine, fiinţe de ne-nţeles

Eu şi cu tine, în holdele privirii,

Eu şi cu tine, dulcele-amar din univers.

Eu şi cu tine, imagini de poveste,

Purtând o iubire-n adieri de frezii,

Eu, amestec între divin si pãmântesc,

Tu, Sentiment-ncãtuşat în iluzii.

Eu şi cu tine, cu mâini încrucişate,

Destine pierdute prin spaţiu şi timp,

Ne regãsim acum la umbra iubirii,

Eu – un azi fãra tine,Tu – un ieri fãrã mine,

ÎN TIMPUL COPILĂRIEI!

Desculțã in vremea copilariei

Pãmântu-mi sãruta cãlcâiul

Cu pletele bãlãi, alergam prin livadã,

Eram eu, îngerul și copilul.

În dimineți cu sori înalți

Îmi adãpam talpa cu bobul de rouã

Îmbrãțișam cireșii în floare

Apoi, dãdeam mâna cu cerul.

Un tril al ciocârliei

Întinerea fireasca natură,

Se perindau mãmãruțe în zboruri

Și pãsãrelele, multe, în stoluri.

Desculțã alergam spre poarta iubirii,

Un sărut l-am strivit sub cãlcâi,

Mi-am incãlțat tãlpile cu firul de iarbã

Și inima cu dragostea dintâi.

SIMFONIA PRIMĂVERII

În simfonia primãverii

Lacrimi înșiroaie obrazul

Imaginar prin pãdure alergi

Un copac sa ne fie altarul.

E un joc al iubirii.

Te-am legat la ochi cu năframa,

În labirintul cararilor, ascunsã,

Va trebui sã mã cauti.

Gãsește-mă si strânge-mã-n brațe,

Sã ne iubim nebunește în trilul de cuci

Chiar și copacii vor geme

Sub crengile verdelui crud.

Cântul izvorului lin

Veni-va cu mângâieri îndeaproape

Și pãsãri cu harpa cântând

Dând colorit dragostei noastre.

Pregãtitã-i caleașca cu flori

Destine unite in doi,

Bucurase-vor oaspeții-n zori

De primãveri, simfonii și culori.

GÂND

Primește-mă-n al tău gând pentru odihnă,

Un Templu ocrotit de Dumnezeu,

Dezbracă-mă de trup și ia-mi cu tine suflul,

Privește-mă-n adânc, dar nu sa-mi fii stăpân.

Îmi lasă zborul liber spre creruri să se înalțe,

Nu-mi frânge aripi, nu-nvinui destin,

Viața e deșartâ, goni-vei după vânt,

Misionar al lumii, vei deveni pământ...

Lăstarul numit suflet a-ncolțit în gând

Amestec de iubire în straturi de Rai

Un gând și un suflet se țineau de mâini,

În galaxii stelare formate-n luna mai,

De m-ai primi la tine-n gând,

Aș rămâne –n galaxia numită Iubire,

N-aș mai privi vreodatâ, în jos spre pământ,

M-aș înâlța la ceruri cu steua care-mi aparține.

Cu torțe aprinse luceferii așteaptă

Să dezlege gândul în Templu odihnit,

Sufletul sâ zboare fârâ aripi frînte,

Vînturi adormite, viețile unite dincolo de gând.

NU MĂ UITA!

Pe eșarfa cu fluturi

Ți-am desenat chipul,

O ființă cum numai

În visele mele am văzut.

“Ochiul de Păun” privea discret

Spre sufletul îmbătrânit

De atâta așteptare.

“Coada de rândunica”

Colinda floral, câmpul vesel.

Și “Lămâița” se pierdea in zare

Parcă vroia să n-o apuce amurgul.

Fluturele albastru

Botezat “Nu mă uita”

Concerta în polen

Dorind a-și intensifica culoarea.

Culoarea albastra a ochilor

Cu care m-ai privit înainte

De a-ți lua “Rămas bun”

Am inchis ușor pleoapele.

Din ochiul tau Albastru

Șiroia lacrima unei salbe

Cu “Nu mă uita“!

BIOBIBLIOGRAFIE

Ioana Lăpușneanu s-a născut (6 septembrie 1964), în comuna Leșu, județul Bistrița-Năsăud, din părinții George și Domnița Pop. Este al zecelea copil, din cei 12 copii ai familiei (6 fete, 6 băieți). S-a căsătorit cu Dorin-Laurențiu Lăpușneanu, fiul lui Ioan Lăpușneanu, profesorul de limba și literatura română de la Colegiul Național ”George Coșbuc”, din Năsăud. Cea mai mare realizare a vieții lor este, unica fiică, Oana-Camelia Lăpușneanu, căsătorită cu Ioan Scuturici. A absolvit Facultatea de Științe și Arte ,,Gheorghe Cristea,, din București. De profesie, inspector în administrație. Debut literar: Poezie, în Antologia Napoca-Nova, Cluj-Napoca. Colaborări cu revista Dor de dor din Călărași, Agora-literară, Cluj-Napoca, Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, Astra Năsăud. Membru al Cercului de literatură ASTRA Năsăud. Membru al Asociației Localităților și Zonelor Istorice și de Artă din România (sediul la Tîrgoviște). Mesaj pentru cititori: „A trebuit să trăiesc în mulțime ca să-mi dau seama căt de frumoasă este singurătatea. A trebuit să cunosc pustiul ca să-mi dau seama cât de verde este iarba. A trebuit să cunosc dezamăgirea ca să-mi dau seama de intensitatea iubirii. A trebuit să mă cunosc pe mine ca să-mi dau seama că, din tot ce am primit odată cu venirea mea pe pământ, doar sufletul contează. Și fiindcă toate acestea-mi sunt cunoscute, nu-mi rămâne decât sa fiu prietenă cu Dumnezeu…”