Iubiţii mei,

Hristos a păstrat astăzi distanţa legală faţă de cea cu care s-a întâlnit, adică samarineanca. Nu din motive de pandemie, ci mai degrabă de natură culturală. A privit-o cu o oarecare răceală la început, i-a devoalat tainiţele sufletului şi a transformat-o într-o adevărată misionară. Dacă ar fi să dăm crezare tradiţiei, întâlnirea de astăzi se va sfârşi la câţiva ani după Înviere, când Fotini îşi va pecetlui credinţa cu suprema mărturie: martiriul.

Ajuns în ţinuturi care, din motive religioase, erau aproape inaccesibile evreilor, Mântuitorul nu se rezumă doar la a distruge anumite cutume, intrând în dialog cu o femeie, şi încă cu una ce putea fi clasată în rândurile ereticilor, ci după ce interacţionează cu ea, pune în valoare un segment aparte al sufletului său, oferindu-i motivaţia necesară a adâncirii în cele spirituale: apa cea vie! Şi aici, ca şi în cazul slăbănogului despre care am vorbit în duminica trecută, Hristos intră în dialog. De această dată însă, conversaţia primeşte o turnură niţel diferită. Spre deosebire de bolnavul de la Vitezda, femeia de astăzi nu vrea tămăduire la o neputinţă, ci răspuns la anumite nelinişti metafizice. Le primeşte, nu în forma în care se aştepta, ci într-o manieră care o face să vadă dincolo de limitările pe care un răspuns cu caracter juridic i le-ar fi putut impune.

Dincolo de conţinutul ei teologic, ce gravitează în jurul sintagmei de "apă vie", pe care Hristos o foloseşte şi care, cel puţin la nivel teoretic, rămâne neînţeleasă celei căreia îi este adresată (căci femeia merge să vorbească celorlalţi despre Proorocul care i-a cunoscut viaţa, nu despre ceea ce propunea El), pericopa de astăzi are şi o relevanţă pentru spaţiul social. Una ce capătă accente noi în aceste vremuri.

Distanţa, care în acest caz e una multiplă, căci putem identifica aici o formă de distanţare fizică, dublată de una culturală, care în momentul intersecţiei duce la definirea a două identităţi diferite, nu este un impediment în calea propovăduirii Adevărului. Dacă în general pentru lumea contemporană, ea reprezintă o barieră, pentru Dumnezeul-întrupat, e o provocare ce se cere depăşită. Într-o lume ce comunica niţel diferit faţă de felul în care o facem noi astăzi, folosindu-se de imagine ca mijloc de transmitere a mesajului (de unde utilizarea parabolelor), doi oameni, cu două afilieri religioase diferite intră în contact. Fără a o jigni, fără a-i pune în evidenţă inferioritatea, ce provenea, conform percepţiei vremii, din faptul că era femeie, fiind dublată de aceea că era samarineancă, Mântuitorul reuşeşte să o convingă de superioritatea şi fezabilitatea gândirii Lui. Nu într-un mod extrem de teologic (istoria ne va învăţa mai târziu că marile convertiri nu vin ca urmare a unor dezbateri teologie, ci se datorează punerii în practică a unei credinţe vii). Nu o face pentru a-şi satisface orgoliul, nici pentru a-şi demonstra divinitatea. Beneficiara însăşi recunoaşte că acceptarea învăţăturii Sale îi aduce linişte, pace şi împlinire.

În aceste momente, când trăim încă urmările unor măsuri ce ne-au afectat viaţa socială, cred că lucrul cel mai important pe care l-am putea învăţa din acest pasaj evanghelic este acela că distanţa nu reprezintă întotdeauna un obstacol. După modelul lui Dumnezeu, suntem chemaţi să aducem şi noi în sufletele celor din jur linişte şi bucurie, păstrând această distanţă. În fond, la El, distanţa e şi o formă de testimonianţă a delicateţii. Divinul păstrează distanţa impusă de libertatea umană, pentru că nu vrea să producă niciun fel de daune făpturii. Nu intră cu cizme sau cu crampoane în sufletul nostru. Oare noi, facem la fel cu cei din jur? Să ne coborâm cu mintea-n inimă şi să medităm atent la acest aspect. Iar dacă n-am făcut aceasta, n-am păstrat distanţa datorată libertăţii şi respectului, poate că n-ar fi rău să-ncepem chiar de-acum.

Calde îmbrăţişări de pe meleaguri încarantinate!

Al vostru împreună rugător,

Ieromonahul Maxim