Poetul însuși spune despre sine:

,,Sunt suflet din sufletul neamului meu 

Și-i cânt bucuria și- amarul’’ 

 

 

Multe urgii s-au dezlănțuit de-a lungul vremii asupra poporului român din Ardeal și cu toate acestea, n-a pierit. L-a ținut în viață iubirea de glia strămoșească, dragostea de graiul din bătrâni și credința în Dumnezeu. Aceasta virtute a neamului său i-a umplut lui Coșbuc inima de mândrie.

Profesorii care I-au învățat în liceu, i-au arătat drumul pe care George Coșbuc l-a urmat fără șovăire. Ei nu i-au dat numai cunoștințe de carte, ci i-au dat și îndemnuri de  a-și iubi neamul și a se jertfi pentru înălțarea lui.

În lecțiile lor, profesorii i-au vorbit uneori de-a dreptul, alteori pe ocolite despre dezrobirea Ardealului și despre înfăptuirea unei Românii mari,  ca despre cea mai arzătoare și mai sfântă dorința  a poporului român de pe meleagurile ardelene.

A isprăvit liceul având în suflet icoana patriei noastre celei adevărate. Cu această icoană a plecat mai departe, în lume.

A plecat la Cluj pentru a-și continua învățătura la universitate. Dar nimerise într-un oraș în care stăpânirea țării punea la cale nimicirea populației de limba și lege românească.

Pentru a se liniști, urca des dealul Feleacului cântând unul din jalnicele cântece ale lui Avram Iancu:

Pe dealul Feleacului 

Iese umbra Iancului

Și jelește și se plânge

Că Ardealu-i numai sânge:

Și nu-i sânge păgânesc

Ci sânge românesc

De feciori nevinovați

Drept în inimă pușcați.

A îmbrăcat în versuri frumoase poveștile auzite de la mama să- și de la țăranii din Hordou și semnându-le cu numele G. Boscu, le-a trimis la ,,Tribuna’’din Sibiu. Poeziile fiind găsite bune, au fost publicate, spre deosebită plăcere a cititorilor. Directorul  ei l-a căutat pe la Cluj și pe acasă și după ce l-a găsit, l-a dus la Sibiu, dându- i o slujbă la gazetă. Orașul era un focar de cultură românească. Gazeta era pusă sub conducerea scriitorului Ion Slavici, prețuit pentru cunoștintele și scrierile sale.

În redacția ,,Tribunei’’tânărul Coșbuc a dat peste oameni învățați care își iubeau neamul.

Scopul gazetei era de a contribui la Unirea sufletească a întregului neam romanesc. Avea astfel putința de a dezvălui în poeziile ce și le tipărea în Tribuna, suferințele neamului său.

Într-una din poeziile sale pe care a publicat-o în anul 1887 sub titlul ,,Strajerul’’, se vorbește despre o întâmplare dureroasă. O femeie sărmană, al cărei fiu murea de foame și frig, își sfârșește zilele în închisoare, unde a fost aruncată sub învinuirea de hoață.

În casă la ea, ca în casele tuturor celor asupriți de străini, nu se vedea decât sărăcia cea neagră.

,,Ce trist e prin odaie! Când domnii vin și eu

Tot, tot ce ai, sunt dânșii cari pun pe om la greu

Când dânșii nu-ți dau chinuri, tu singur doară dai-ți?

În fundul curții doarme din vremuri vechi un laiț

Bătrân și rupt, pe vatră dă licur un opaiț

Din ultimul oleu.

Și masă nu-i, căci masa au numai când e soare:

Prânzesc pe cornul vetrii, ci-n zi de sărbătoare

Când au și pot ca alții să ție zile mari,

Atunci iau ușa tinzii și o pun pe patru pari

De fag, cari stau în fața odaii lor și cari

Țin masa pe picioare.

Trei scânduri, cari au capăt pe vatră așezat

Și merg pana la laiț, fac slujba unui pat

Mai gol și mai nemernic ca tot ce-i prin odae…’’

Asupra nedreptății, că numai câțiva indivizi, cei mai mulți dintre ei, de origine străină, să aibă pământ, iar țărănimea băștinașă  și temelia poporului nostru, să nu aibă, ci să fie silită să lucreze ca robi, moșiile ce altădată erau ale ei și de care a fost despuiată cu puterea, George Coșbuc a revenit, peste câțiva ani, în poezia ,,Noi vrem pământ’’ pe care a publicat-o în Vatra, revistă care a apărut la București, între anii 1894- 1896. Deoarece în această poezie este vorba de starea țăranilor români  din regatul liber, răpitorii pământului românesc erau ,,ciocoi pribegi, aduși de vânt’’, de neam străin însă și aceștia, ca și ceilalți.

După o muncă de trei ani la Tribuna, pe care I-a socotit întotdeauna ca ,,anii cei mai roditori ai vieții sale’’, Coșbuc a părăsit Sibiul și la începutul anului 1890 a plecat la București, unde a fost chemat de Titu Maiorescu. În sufletul său, George Coșbuc ducea în regatul fraților toate frumusețile sufletești, toate dorințele precum și toate durerile neamului românesc de pe frumosul, însă atât de jalnicul pământ al Ardealului.

Pentru poporul român, inima lui George Coșbuc avea să sângereze din belșug, pentru ca prigonirile împotriva acestuia deveneau tot mai înverșunate.

Deosebit de tare îl va fi mișcat desigur, darea în judecată a gazetei ,,Tribuna’’ pentru poezia ,,Mihai Viteazul’’, apărută în numărul din 9 septembrie 1893 și al carei text era următorul:

 

Mihai Viteazul

(19 august 1601, Turda)

Muri eroul făr’ de răzbunare

Ucis de mâna silnică, hoțească,

Sfârșindu-și viața mândră, vitejească 

Cum cade de săcuri stejarul tare.

 

 O, voi tirani! O viță îngâmfată!

Vă-ncredeți azi din nou, dar o să vină

Asupra voastra, ne-mpăcată,

Aveți doar grije, că măsura-i plină! 

REGULUS

 

Procesul s-a judecat  înaintea Curții cu jurați din Cluj, în ziua de 30 martie 1894. În urma rechizitoriului procurorului  care a susținut că poezia nu este adevărată, pentru ca principele român n-a fost un așa mare viteaz ca să merite glorificarea  ce i se face, judecătorii au găsit vinovați pe Andrei Balteș, redactorul responsabil al Tribunei  și Ioan Popa Necșa, proprietarul tipografiei, unde se tipărea Gazeta și l-au osândit, pe întâiul la patru luni închisoare, pe al doilea, la doua sute de florini, amendă. Strălucita apărare a avocatului  român Gh. Ilea  care, înfățișând  într-o frumoasa icoană figura marelui erou, nu numai al neamului românesc, ci al creștinătății întregi, a spus că Mihai Viteazul, pizmuit atât de tare de oamenii lui Sigismund Bathory ,, n-a fost omorât în lupta deschisă, ci a căzut în propriul său cort sub loviturile mâinilor ucigașe, că a fost în mod crâncen măcelărit, că i-au pus capul tăiat pe trupul unui cal mort iar cadavrul său mutilat în modul cel mai  barbar, l-au târât afară din cort, l- au despuiat de haine și astfel dezbrăcat, l- u expus trei zile, s-a dovedit, prin urmare, zadarnică.

Revolta ce i-a cuprins sufletul  lui George Coșbuc la vederea atâtor nedreptăți și prigoniri din partea asupritorilor, l-a făcut să strige neamului românesc din Ardeal.

,,Dumnezeu  ni-e într-ajutor,

Dacă și el e de-al lor,

Nu-I mai vrem ocrotiror-

Ne-nfrățim cu iadul.’’

Având convingerea că slujește idealul național care ținea la dărâmarea  blestematelor granițe despărțitoare de frați și la întinderea stăpânirii noastre peste tot pământul românesc, George Coșbuc a dezvăluit, în versuri mișcătoare, suferintele neamului nostru  din Ardeal, făcând din durerile și dorurile acestuia durerile întregului popor român.

Poezia ,,Dunărea și Oltul de pildă, cuprinde o mare parte din suferințele neamului românesc din robia străină. Poetul își închipuie că surprinde o convorbire între cele doua râuri, în momentul când se întâlnesc. Dunărea întreabă pe Olt de ce vine așa de tulbure și furios. Plouă oare așa de grozav acolo, la munte, de unde vine el, de în drumul lui îneacă sate și câmpii și surpă malurile, ori așa e firea lui?Oltul îi răspunde că într- adevar, cad ploi la munte și atunci își umflă apele așa de tare, încât, ieșind din albie, sfărâmă tot ce întâlnește în cale, dar nu pentru acel motiv este el întotdeauna așa de cumplit și negru, ci pentru altceva. E revoltat de durerea ce o vede în Ardeal. Îi spune deci, Dunării:

,,Eu de unde vin, mâhnitul,

Furios spre șes scobor,

Căci de unde vin, e spaimă

Groază și fior.

Tot români sunt și pe-acolo,

Neam din veac pe-aici adus,

Dar pe gâtul lor și astăzi

Jugul este pus.’’

De aceea, chinurile acestor români sunt neînchipuit de mari, pentru că:

,,Ei n-au voie să-și vorbească

Graiul strămoșesc ce-l au,

Iar în coasta lor de- a pururi

Sulițele stau.

Sfânta libertate este 

Nume gol pe-al lor pământ:

Cei nedrepți sunt cei puternici

Singuri au cuvânt!’’

Ar putea oare să treacă pe lângă atâtea cruzimi și să nu se înfurie pe cei cari le fac? De aceea continuă Oltul astfel: 

,,Ah, de mila lor, eu, maică,

Vin așa de tulburat,

Și de ciudă pe dușmanii

Cei ce l-au călcat.

Iar de-nec și mal, și oameni,

Nu mai știu ce fac nici eu,

Că mă simt de-atâta jale

Tulburat mereu!’’

Pentru poporul român, inima lui George Coșbuc avea să sângereze din belșug, pentru că prigonirile împotriva acestuia, îndeosebi cele împotriva gazetarilor români, deveneau, pe zi ce trece, tot mai înverșunată.

 

Mulțumesc pe aceasta cale, doamnei profesoare Mariana Neamțu, fiica  profesorului Ștefan Linul, pentru ca mi- a pus la îndemână acest document (găsit în biblioteca tatălui dânsei), subliniind dorința de a face cu el ceea ce trebuie! Mulțumesc redacției ziarului Răsunetul pentru că m-a ajutat să duc la îndeplinire această promisiune!