De câțiva ani buni, preotul de Zagra, respectiv protopopul Țării Năsăudului IOAN DÂMBU, în ziua a doua a Sfintelor Paști, a scos la lumină obiceiul străbun HORA și tradiționalul costum popular specific zăgrenilor. O manifestare cultural-tradițională, un izvor de cultură românească, o sărbătoare a sufletului ce dă valoare satului ardelean, o sursă de inspirație pentru cei ce scriu pe tabla istoriei și nu o poate nimeni șterge.

S-a creat la Zagra o zi a folclorului local, a obiceiului din bătrâni lăsat, ce eliberează prejudecățile, constrângerile, gândurile negative ce ne risipesc energia și ne obosesc mintea. O întoarcere în topos, la tradițiile locului de acasă spre a lua locul unor legi scrise, de acești oameni omenoși și harnici, înzestrați cu setea de viață, înfrățiți cu crucea, cu munții, cu codrii, cu sapa și plugul, cum frumos spune prietenul meu Gădălin, scriitor, din Bonțida –

„Eu mi-am lăsat amprentele pe plug

Pe sapă și pe ruda de la car

Pe coarnele de bivoli prinși la jug

Ce-i îndemnam pe brazdă la hotar.”

După Sfânta Liturghie, întreaga obște a satului, cu mic cu mare, tânăr și bătrân, în frumoasele costume populare, în frunte cu preotul și primarul, au ocupat tot traseul de la biserică până la Căminul Cultural, unde preotul a vorbit despre tradițiile satului, frumusețea și rolul lor ca parte importantă din natura umană, un mod excelent de a petrece timpul liber într-o manieră utilă. În acest cadru de excepție s-au adus mulțumiri sătenilor, ce au scos costumele cusute cu mărgele, clopul cu păun și zadiile cu fel și fel de alesături. Clasicii ceterași cu vioară, contră și contrabas, au dat tonul jocului „p-a lungu” însoțit de strigături satirice bătrânești, ce sporeau veselia, remarcându-se veteranii jocului – Rem Zinveli, Rem Morar și Turșan Ion și atâția alți strâgăuși din hora descrisă de Coșbuc, cu atâta măiestrie sau de Liviu Rebreanu în romanul „Ion”. Nici Creangă nu rămâne mai prejos când spune: „Dragi-mi sunt șezătorile, clăcile și horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Ceterașii au avut parcă ceva din ritmul fluierului sfânt al lui Iancu, din faptele mărețe a lui Cuza, din dangătul clopotelor de la Putna și Alba Iulia, din îndemnul spre Marea Unire cu Țara sau din episoadele romanului „ION” de Liviu Rebreanu.

Ar fi foarte bine dacă exemplul preotului de Zagra, a protopopului de Năsăud, ar fi urmat de fiecare preot paroh, ca un sentiment al datoriei față de satul pe care-l slujim, semănând semințele tradițiilor strămoșești, care trebuie să germineze și să înflorească în fiecare sat, în fiecare dintre noi, ca un simbol al echilibrului, a armoniei și perfecțiunii umane.