Radu-Ilarion Munteanu: Lirism cuceritor
Image
sandu-setea.jpg

Cel mai recent volum de

poezie al Ioanei Sandu, este Antologia Setea penumbrei (Editura

Junimea 2024), cuprinzând 100

de poezii, selectate din volumele

Leagăn de nisip (2006), Punctul

de sprijin (2007), Cuvântul cel

necuprins (2008), Carta din foc

(2009), Umărul vântului (2011),

Aventuri lăuntrice (2013), Braţe

de apă (2015), Tiparul dinăuntru

(2016), Limpezirea cu altă lumină

(2018), Limanul cu sălcii (2018),

Memoria muntelui (2019), Setea penumbrei (2020), Ieşirea

din timp (2020), Calea lui Iacob

(2022), Mătăsuri (2022).

Perioada acoperită, prin cele

15 volume este amplă – 16 ani.

Ocupă doar segmentul relativ recent (poeta a debutat în 1983).

Ȋnainte de a purcede la o lectură,

cumva, din perspectivă aeriană

(fără conotaţie!), subliniez senzaţia de c e v a integral. Integrat.

Ansamblu organic. Fac exerciţiul

virtual al ignorării titlurilor, citesc poeziile în şnur. E posibil.

Profesorul universitar Ovidiu Pecican semnează o prefaţă amplă, despre care recenzentul

nu are cădere a se pronunţă. Dar poate mărturisi, ca cititor, organicitatea ansamblui prefată-texte poetice. Impreia pregnată de lectură e un tot coerent.

Prefaţa începe cu un mic adagio academic, apoi întroduce, document, poeta în

tablou. Nu omite semnalarea trecerii prin (ceea ce s-a numit) obsedantul deceniu. Notează,

en passant, că versurile Ioanei Sandu sunt ceremonioase cu metafore limpezi, aspirând la

frumusețea academistă, cu aplecare conceptuală. Apoi, ia la pieptene fin, volumele, începând din 2006. Nu mă refer mai mult la prefaţă, altfel dece aş scrie despre antologie?

Antologia începe cu un simbolic poem, intitulat acum. Dincolo de universul Ioanei Sandu,

simt un pas către poezia japoneză în forme fixe. Ceva instinctiv. Calul era, în teoretizarea lui

Călinescu (Universul poeziei, 1975) un cuvânt poetic. Dar începutul e recursiv. Eul poetic se

implică. Poetul (aici nu poeta, sensul e generic) cere mereu un punct de sprijin. E Cuvântul?

Cum altfel?

În volumul din 2009, poeta radiază cumva spre temele sale:

miroase a răsărit

dispare imaginea vechiului tipar,

se lipesc în curgere sacră

vocale, consoane,

lucrarea neîmplinită cândva

grăbește esența mai sus.

Soarele macului – ce titlu superb!

Alt poem debutează cu un distih aforistic, dublat de o valoare poetică ce nu cere nici

un epitet:

Urcușul este călătoria prin eul aprins

ca de o praștie în refugiu.

Recunosc, îmi e din ce mai greu să analizez, să comentez. Nu prefaţa dlui Profesor mă inhibă, lupt împotriva tentației de a cita întegul text al celor 15 volume. Dar, dacă am

început, trebuie să merg mai departe.

Un poem care dezvoltă imaginea scoicii (alt cuvânt din străvechea carte citată a lui

Călinescu, un cuvânt poetic) îmi redă un alt poem, la fel de străvechi, al unei poete dispărute:

Scoica – Forma Universului

E îmbrăţisarea perfectă

Ce e antrenant, considerând, cum spuneam, întregul text al antologiei, ca şnur,

e alternaţa dintre discursul Eului poetic (adresat la peroana întâia Universului şi cititorului

generic) şi forme direct discursive. Mă refer mai mult la aspectul tehnic, din motivele deja

precizate. Voi încerca să exprim mai plastic tăirea, ca cititor.

Mereu foarte personală, poeta şi face un lapidar autoportret. Un simbol, de fapt, a

ceea ce oferă, în poezie:

… scrie poezie pe cer

cântă a le lu ia.

Poeta foloseşte cu masură preluînd, uneori, titlul unui volum ca titlu al unui poem

inclus. Vezi doar Braţe de apă. Dar mai ales însăşi Antologia preia titlul unuia din volume,

datat 2020. De la care, de fapt, încolo, ponderea poemelor selectate în antologie creşte firesc. Nu putem vorbi de maturizare, maturitatea poetică e

manifestă de dinaintea antologiei. Nu uităm, cu riscul repetării informaţiei, că la finele lui 2024, poeta publică de 41

de ani’. Iar Radu Cosaşu (autointitulat de meseire nuvelist)

spunea odată că patruzeci de ani e perioada cea mai fiabilă.

Chiar dacă se referea punctual la literatură. Nu pot să nu-l

citez cititnd, cu emoţie, poezia Ioanei Sandu.

Şi iată încă un strop de emoţie:

El, cuvântul, vine adesea lunecând,

fluierând

pe făgașul de aer. (Din poemul Scara de lumină

Antologatoarea distribuie, cu picătura, o rafinată

poetizare a… pudorii (… acoper obrazul…)

Nu din deficit de comentarii şi interpretări, Simt nevoia să citez câte un fragment. Fără coemntarii şi fără interpretări. E doar nevoia resimţită de a mărturisi, din când în

când, propria emoţie ca cititor:

…începi să te luminezi,

tu însăți

în ningere

adunându-ți ființa.

E unul din momentele, totuşi discrete, ale dialogului poetic cu… Eul sau cu Sinele? Las cititorul raportului de lectua

să discerană…

În cunoaştere, oare zăbovim, trăim sau alergăm?

Poeta răspunde clar. E felul Ei de a exprima, printr-un titlu,

propria simţire. Da, cunoaşterea e (şi) simţire. Evit să explic,

acesta e, cum spuneam, un raport de lectură, nu un dialog

reflexiv.

Fi-voi iertat că m-am refeit de două ori la străvechea Universul poeziei? Est modus in rebus, a treia oară

nic ieu n-aş suporta. Dar cum să ignor folosirea, înlclusiv

asociate, al cuvintelor cuvânt şi cunoaştere? Căci, dincolo

de lirism, dincolo de impecabilul dicurs poetic, dincolo de farmec, dincolo de emoţie, Aceste două cuvinte sintetizează,

exprimă, sugerează exerciţiul intelectual peren al al poetei.

Versurile Ioanei Sandu sunt ceremonioase cu metafore limpezi, aspirând la frumusețea academistă, cu aplecare conceptuală”.