Copilăria mea e aci și astăzi.

(Lucian Blaga, Cuvinte către fata necunoscută din poartă)

A apărut la Editura Cezara din Tg. Mureș antologia Pendul de Cer II. Scriitori rememorând Paștile Copilăriei de Menuț Maximinian și Valentin Marica. Din Cuvântul înainte al antologiei:

Se știe că de la visători ne vin cele mai frumoase lucruri și prin ei  ne ridicăm acolo unde se încheagă sufletul. Fiecare pagină din Pendul de cer. Scriitori rememorând Paștile copilăriei (urmând volumului Pendul de cer. Scriitori rememorând Crăciunul copilăriei) e cuib de rândunică în care se încheagă sufletul, aducând candoare pe fruntea lumii, unde dorim să fie murmur fără-de-sfârșit  Lumina din Lumină, Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat.

Copilăria, mâna cu care ne prindem de Rai, purtând pe umeri năvală de surâsuri, ca razele prinse în rotirea oglinzii, reamintind blânda Duminică  a Învierii, se așează în jocul de-a ziua cea bună.  Intrăm ca în niște muzee de suflet, călătorind ca bobul ceresc  să rămână  în bătaia timpului cu seninătatea din prima poezie pe care a dat-o Mihai Eminescu literaturii române, De-aș avea, sau cu acea seninătate prin care copilul ( în poezia lui Ion Pillat) veghează „la geamul alb de stele”.

Își prind cuvântul și trăirile genuine de Pendulul neuitării, al bucuriilor și al cunoșterii,  scriitorii, din nou copii (au apreciat mulți scriitori ideea  antologiei, dar s-au pornit greu în gingășia rememorărilor), Iulian Dămăcuș, Maria-Daniela Pănăzan, Veronica Oșorheian, Nadia Urian,  Ion Radu Zăgreanu, Elena Stan,  Virginia Brănescu,  Menuț Maximinian,  Lorinczi Francisc-Mihai, Doina Dobreanu,   Olimpiu Nușfelean, Alexandru Jurcan, Ana Munteanu Drăghici, Radu Băeș, Elena M. Cîmpan, Valentin Marica, Mircea Daroși, Victoria Fătu Nalaţiu,  într-o plutire a gândului ca în Amintirile lui Ion Creangă,  când copilul încălecat pe un băț gândește că se află în galop pe cel mai strașnic cal. Începe POVESTEA.  Căci fără ea se pierde vestea că vine Dumnezeu. Ar fi strigător la cer, scria Lucian Blaga, ca omida să nu se prefacă în fluture, rămânând în crisalida sa, disprețuind aripile.

Rememorând Paștile copilăriei, scriitorii antologați leagă clipa de veșnicie, privindu-se în adâncuri de iubire ( acea iubire fără de care „ne-am teme de viață”), în cumințenia leagănului și sfințenia părinților, în înnoirea firii pe care o aduc marile sărbători ale creștinătății, în înaltul văzduh al nădăjduirilor și rodului sufletesc. Inundă un verde imens al spovedaaniei și un purpuriu imens al ochilor larg deschiși spre înminunare, dar și spre cunoaștere, simțind  (ceea ce acum pot spune mai răspicat) că toată făptura, prăznuind Învierea, se întărește, gustând din nunta Fiului de Împărat, aflând că Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, că pântecul iadului e sfârtecat, că pustia a înflorit precum crinul și e deschisă calea spre mântuire, că Învierea este, precum propovăduia Preacuviosul Părinte Arsenie Boca, o dragoste mai mare ca viața.

                                                                                            Valentin Marica