Întâi s-a documentat,

din aproape, spre departe,

unde ar putea afla

,,Sertarul cu aplauze”,

de la CNSAS-ul sonor.

Voia să i se permită

să-și extragă din el

aplauzele lui.

Ar fi dorit

să le mai audă o dată,

să constate dacă într-adevăr

a fost un ,,aplaudac” convins,

al ,,cauzei roșii”.

Bunăvoința inițială a paznicilor,

,,turbincii” cu bătăile palmelor,

l-a surprins.

Apoi refuzul lor,

motivat direct și simplu:

,,- Nimeni nu-și mai poate

identifica aplauzele,

toate sunt la fel,

toate au același ambitus”,

l-a descumpănit.

Zadarnic a încercat să-i convingă,

că își poate recunoaște aplauzele.

,,- Voi personaliza solicitarea,

zicându-le că aplauzele mele,

aveau ritmul bătăilor inimii”,

își propuse el.

Cu stetoscopul la urechi,

paznicii CNSAS-ului sonor,

 împreună cu solicitantul,

i-au ales din grămada de zumzete,

aplauzele lui.

Bucuros de nesperata descoperire,

i-a îmbrățișat pe paznici.

Aceștia s-au eliberat din brațele lui,

l-au scurtcircuitat cu o privire

care i-a greblat corpul de sus în jos,

l-au prins de mâini,

l-au târât în spatele clădirii

și l-au aruncat în craterul flămând,

apărut în ultimele pagini

ale manualului de istorie.