Gata cu sărbătorile de iarnă! Cu chiu cu vai a trecut şi Crăciunul şi Anul Nou şi Boboteaza! Doar că, pentru unii dintre slujitorii bisericii – nu puţini, din păcate - dar şi slujbaşi ai statului, Boboteaza trece mai degrabă „cu chiu” decât „cu vai”!... Să vă dumiresc dragii mei, în cazul în care nu ştiţi sau nu vreţi să ştiţi: de sărbători, fiecare românaş se străduieşte din timp să agonisească la bugetul personal sau al familiei câţiva bănuţi în plus, astfel încât timpul sacru hibernal – cum îl numea Mircea Eliade – să-l găsească cu o masă mai „colorată”. Adică, să poată şi el, bietul creştin, să-şi încânte privirile şi digestia cu bunătăţile consacrate prin cutumă, de veacuri: un cozonăcel, o sărmăluţă „afumată” graţie porcului crescut în bătătură şi ejectat din coteţ de Ignat, o piftie sau o ciorbiţă acrişoară numai bună de pus pe rănile unei mahmureli „post-factum”. Că aşa-i la noi, la români! Însă cei mai mulţi dintre noi – după masa ce succede „Iordanul” prilejuit de vizita de sfinţire a casei de către „Dom’ părinte” end company – constatăm că în bugetul nostru s-au instalat, ca la ele acasă, nişte găuri mari şi negre, mai convingătoare decât „găurile negre” de timp descoperite de ştiinţa modernă. Ne resemnăm precum mieii duşi la tăiere şi mergem mai departe sperând că la Paşti sau… la anul, ne vom şi lăfăi, nu doar satisface. Numai că, pe lângă noi, cei cinstiţi şi neşmecheri, vieţuiesc slujitorii mai sus amintiţi care ies OK şi „neamputaţi” din sezonul rece al sărbătorilor şi care, în afară de propriile lor găuri, nu le cunosc şi pe cele bugetare. Şi asta pentru că, la fel ca în multe alte ocazii, Boboteaza este o sursă importantă pentru aceştia, de „furajare” cu bani, a unor considerabile venituri nechitanţate!

Stăteam zilele trecute, la o parolă despre sărăcie şi neputinţă, cu o fostă amică – nu spun cine – dintr-un oraş someşan – nu spun care – unde mi-am consumat şi eu existenţa o vreme, pe timpul răposatei bicefalii ciuruite. Dumneaei, soaţă de popă, cu un I.Q. gata dezactivat din naştere dar cu un tupeu netranchilizat, demn de al unui parvenit inexistent nici în pantof, nici în opincă, arbora pe chipu-i dolofan, o mirare mai expresivă decât cea subliniată pe Platon, explicând naşterea filozofiei, apropos de ofurile mele privind seceta financiară din bugetul de după sărbători al majorităţii. Astfel, cucoana îmi mărturiseşte nonşalant şi fără turbulenţe de conştiinţă, că a doua zi după ce soţul-părinte a vizitat împreună cu aferenţii/interpreţi nazali, segmentul de urbie arondat sfinţiei sale de Bobotează, s-a aruncat în BMW-ul personal şi, gata binecuvântată şi aghiazmânită, a dat o fugă până la Cluj… la shopping! Eu, făcând pe mucalita, o-ntreb: „Dar, de unde ai avut bani de shopping?” (fiindcă trebuie să vă spun, fără invidie sau ranchiună, că lista cumpărătorilor făcute de „onorabila” şi declarată în public fără reticenţă şi pudoare, nu ar încăpea în această pagină). „Păi – zice – cum de am avut bani?!... părintele (soţul – n.n.), tocmai ce-a umblat până ieri cu crucea!” I-auzi, ce întrebare jignitoare i-am pus! Sunt atât de proastă şi paralelă cu realitatea, ca la vârsta mea de juma’ de secol, nu ştiu atâta lucru! Că doar, ea face shoppingul cel mai consistent din an, după Bobotează – shopping pe care îl aşteaptă mai ceva decât aşteaptă noaptea nunţii o mireasă ultrachinetică „suferindă” de vertij! Măi, să fie!!... „Da, zic, chitanţe taie părintele?” M-a privit ca şi cum ar fi avut în faţă stafia remontată a lui Tutankamon, şi-mi răspunde, lipindu-şi buzele de cioclu supraponderal, de pâlnia urechii mele: „pe dracu, chitanţă! Vezi să nu!... Cine crezi că solicită chitanţe? Şi, dacă nu solicită omul, se cheamă că nu-i taie! Ia banii şi pleacă! Sămădaşul tot părintele îl face, iar „bondarilor” compagnioni le dă, colea, ceva din colectă, atât cât să-i zică „oferim, dom’ părinte”. „Eu tac ruşinată de importanta mea neştiinţă şi-o privesc ca pe o zeitate binecuvântată de soartă! Că, deh’… poate-poate i se face milă şi-mi „împinge” şi mie ceva din „sfintele” lovele rămase după shopping… aşa, măcar de un sutien! Însă cucoana, canci!... nici nu se gândeşte la aşa ceva! Îşi dă ochii peste cap precum un broscoi castrat recent, revoltată de ignoranţa mea, adoptă atitudinea triumfătoare a lui Cezar după ce a trecut Rubiconul şi pleacă, spulberându-mi şi ultima speranţă a „stand-by”-ului meu epuizat!

Eh!... ce să mai zic? Am eu, la viaţa mea câteva regrete „second-hand”… Dar, unul este mare cât Catedrala Neamului: că nu m-am măritat după un popă! Vă daţi seama ce shopping îmi trăgeam acum, de Bobotează? Vă imaginaţi câte găuri brunete sau alte orificii policrome mi-aş fi astupat cu acest prilej???... Dar, sunt sigură că amica mea este un caz singular şi izolat…. Voi, nu?...

prof. Ecaterina Raţiu,

Colegiul Economic Năsăud