Ea a îndrăznit

când noi fugeam ca potârnichile,

ca să ne salvăm

pronumele personale

ale egoistei noastre existențe.

Am auzit de EA

de la alții.

Scrisorile ei,

citite la Europa Liberă,

ne încărcau cu speranță

bateriile noastre de cocs cenușiu,

ne măsurau lașitățile.

Nu prea i-am stat alături,

nici înainte de …,

nici după 1989,

fiindcă eram ocupați

să mestecăm în ciorba zilei.

A rămas aproape singură.

A intuit degrabă,

că ,,noii veniți”

nu și-au șters tatuajele

pe care secera și ciocanul

se lăbărțau ca o garanție,

a continuității răului.

Au izolat-o în Clujul însingurării

lui Lucian Blaga și a lui Iuliu Hossu

și EA a rămas

doar cu Dumnezeu.

Cel mai greu omagiu

care i s-a adus,

în ziua plecării sale de lângă noi,

l-am găsit pe panglica

unei coroane, a unui necunoscut:

,,Te rugăm să ne ierți!”