Născut la 4 noiembrie 1931 la Prundu Bârgăului, judetul Bistriţa - Năsăud, poetul Teo Vrăsmaş s-a înălţat, prematur, la cele veşnice în 17 aprilie 1998, la Sângeorz – Băi, împlinimdu-se în această lună 15 ani de la plecarea lui dintre noi..

A fost fiul mai mare al lui Nicolae şi Floarea, născută Sucilea, iar bunicul său, dinspre tată, care a fost multă vreme primar al comunei Prundu Bârgăului, l-a botezat pe numele preotului Teodor Vrăsmaş, un strălucit înaintaş al familiei, ajutându-l foarte mult ca să înveţe carte. A urmat şcoala primară în comuna natală şi apoi Liceul „Al. Odobescu” la Bistriţa, unde a avut ca profesor de limba română pe Teohar Mihadaş, care l-a stimulat în arta poeziei. După liceu s-a încadrat în învăţămînt, prima dată ca învăţător la şcoala din Valea Tureacului, apoi, după serviciul militar s-a reîntors în învăţământ, absolvind la fără frecvenţă Facultatea de Biologie - Geografie din cadrul Universităţii “Babeş - Bolyai” din Cluj, lucrând ca profesor, director de şcoală şi cămin cultural,la Tiha Bârgăului, la Suseni, Bistriţa Bârgăului, Cuşma şi Matei, unde a fost şi director, apoi profesor la Parva unde a fost şi director de cămin cultural, încheindu-şi activitatea didactică la Sângeorz Băi, până la pensionare. A cutreerat întreg judeţul, pentru cercetări geografice şi etnoculturale, dar şi întreaga ţară fiind un deosebit ghid turistic, desfăşurând în paralel intense activităţi culturale, de cercetare monografică şi scriind poezii, până la sfârşitul vieţii.

.

Principala sa preocupare a fost poezia, dar a publicat, în timpul vieţii, doar în ziarele locale judeţene, cele mai importante poeme fiind pregătite în mai multe volume, din care unele au fost tipărite postum. Din creaţia originală, mai fac parte numeroase acrostihuri, epigrame, în manuscris, din care a publicat câteva, în „Cuiul lui Pepelea” din „Răsunetul”, nr.1554/1996 şi nr.1817/1997.

Între lucrările aflate în manuscris, sunt culegeri de folclor şi câteva volume de versuri, dintre care au fost publicate următoarele poezii: „Numele meu” („Gazeta de Bârgău” nr.7/22 mai, 1982); „Fluviul unirii” („Răsunetul”,nr.987/06.11.1993); „Ţara mea” („Răsunetul” nr.1004 /1.01.1993); „Candela de la Putna” („Răsunetul” nr.1694 /16.08.1996); „Ianuarie” („Răsunetul” nr. 1799/18.01.1997).

Au fost publicate, postum, două volume de versuri, întitulate “De dragoste şi dor” (2007) şi “Versuri rebele” (2008), în editura bistriţeană Karuna, precum şi o plachetă bilingvă, româno-franceză, “Nori dantelaţi – Nuages Denteles”, la Editura Eikon, Cluj – Napoca (2008), urmând ca restul poeziilor, aflate în manuscrise, să fie publicate.

Redăm, în continuare câteva poezii ale sale.

CÂNTECUL PĂDURII

“Am căutat să pun pe note cântecul pădurii / Un cântec şi de jale şi de dor; / Să-l scriu pe coaja fagilor cu sucul murii / Cu pană de şoim călător / Ca pădurea să-l cânte mereu / Să-l freamăte din crengi şi cetini / Pentru ai codrului prieteni. / Izvorul m-a oprit şi m-a rugat: / - Dacă pui pe note cântecul pădurii fără hat / Ca să-l asculte chiar şi buruienile / Pune-l pe versurile tale / Şi susurul meu ca refren / Să-l cânte şi pădurea şi oamenii / Şi vremile. / Cântecul pădurii să cuprindă toate chemările / Şi oamenii să-l cânte pe toate cărările / Din gură, frunză ori din fluier / În el să-şi pună bunul gând / Şi jalea trăgănată-n şuier”. (1949).

SCRUM DE POEZIE

Cum colbul se ridică din tropotul de cal / Şi apa cum izbeşte în maluri val cu val / Aşa sunt eu pe lume, un val, un nor de praf / Doar numele-mi stă scris pe-o carte – paragraf / Şi orice-aş face-n mine e vaiet şi suspin / Dureri se nasc din umbra şi subjugat mă ţin / Ca pe-un uitat de soartă mă mistuie căinţa / Tristeţea mereu creşte, mai slabă mi-e credinţa / Mai izbitor în mine simt cum străbate moartea / Mai zbuciumată-i viaţa, mai crud destinul, soartea. / Şi-mi frâng în lacrimi dorul care de mult îl caut / Ca orbul care cântă spărturile de flaut. / Şi mă târăsc prin tină, prin glod şi prin noroi, / Mă-ncarc cu vorbe multe, de ce-i bun mă despoi, / Despic tirana viaţă cu slove pe hârtie / Urând-o, căutând-o în scrum de poezie. (1949)

TIMPULE

O, timpule, hai, fii cuminte / de ce mi-o iei mereu' nainte? / Şi tinzi spre depărtări de Soare / iar eu mereu doar spre... pahare! / O, timpule, hai, fii cuminte / de ce mi-o iei mereu' nainte? / să prinzi speranţe şi candoare / vinului roşu din pahare. / De ce nu stai, nu eşti cuminte / să-i laşi pe oameni înainte... / Să cânte, să se veselească, / nu mereu tot să muncească / şi la urmă timp tăhui / patru scânduri prinse-n cui / iar tu rămâi veşnic şi treci / pe lângă oameni şi-i petreci. / Hai, timpule, spune, să ştiu, / ai fost vreodată şi tu viu? / De ce n-ai suflet ca şi noi / ne-alungi în urmă ca pe oi?! / Spre bătrâneţe şi spre moarte / spre întunerecul de veci / pe noi ne laşi, tu te petreci / şi îţi ţii drumul mai departe! / De ce ? / (Parva, 1976).

NESOMN

Seara când mă culc, / cu noaptea mă-nfăşor, / dar nu pot dormi şi iarăşi mă scol / şi umblu năuc / şi-atâtea gânduri îmi dau ocol / într-un dans teribil în jurul fiinţei mele / şi dansez şi eu cu gândurile mele / pe drumuri astrale, de stele. / Şi toată noaptea hoinăresc / şi gândesc, şi gândesc, şi gândesc! / Hoinăresc prin lumea de vise / cu doruri aprinse / nescrise. /

Hoinăresc prin lumea mea / pe care numai eu o pot vedea. / O lume a păcii, a liniştei, a iubirii, / în locul lumii acestea, a pieirii. / O lume care n-a mai fost, / nu este, / şi nu cred că va fi! / (Parva, 1977).

¬?

CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ

Cat mi-s de dragi padurile-nverzite

Şi primăvara-aceasta timpurie

Cu ploi mănoase, zile însorite

Şi chemarea către poezie.

Şi dorurile cu lumini umplute

Le-oi plămădi cu ce am mai avid

Să coc pâinea idealurilor multe

In cuptorul ăstui veac torid.

Şi-am să pornesc prin ţară-n drumeţie

Cu-această pâine-n traistă drept merinde

Să te cunosc frumoasă Românie

Şi să te cânt în versuri potrivite.

Să-ţi cânt pământul, gloria străbună,

Limba şi portul nostru strămoşesc

Şi viaţa ce ne-o vrem mereu mai bună

Cum n-a fost neam de neamul romanesc

Adânc plecaţi, cu fruntea în ţărână

Vă preaslăvim străbunilor viteji

Ni-e românesc idealul şi inima-i română

Noi, strănepoţii voştri, suntem treji!

TEO VRĂSMAŞ, Bistriţa, 1950

LĂSAŢI BRAZII SĂ CÂNTE

La rădăcina voastră, brazilor,

Am poposit de-atâtea ori

Şi mi-am vărsat prin lacrimi

Necazurile tinereţii şi răul

De-a răsunat întreg Bârgăul.

Voi, ocrotitori de linişti

Mi-aţi ascultat plânsul şi ruga

Mi-aţi dăruit icoana vieţii de poezie

Şi-aţi stropit sufletul meu

Cu apa izvoarelor, vie.

Din cetinile voastre răvăşite în vânt

Făceam în serile de amintiri un cânt

Un cântec de dor

Ce l-am privit în zarea cea albastră

Cum mi-1 aduce rândunica în zbor

În zborul său de pasăre măiastră.

Voi, brazilor,

Ademenitori de graiuri şi culegători de doine,

Din coaja voastră am stors

Lacrima visurilor mele

Şi-am smuls inimii primul vers

Scris cu slove de stele.

Cântecul meu e cântecul vostru

Ce miroase a sevă de brad şi de răşină

A sânge de lemn şi viaţă.

Munţilor, cărunţilor,

De ce-aţi lăsat brazii muţi, ca de gheaţă?

Fără de grai,

De ce nu-i lăsaţi să vorbeasca?

Brazii ne-ar spune multe.

Ne-ar vorbi despre ani ca despre zile

Poeţii ar scrie movile de cărţi

N-ar mai mâzgăli nişte file.

Lasati brazii să vorbească, să cânte,

Să clocotească zarea de imnuri

Şi apele să curgă de izvoare flămânde

Printre stâncile înalte, fumegânde.

Lăsaţi...lăsaţi brazii să cânte.

TEO VRĂSMAŞ, Bistriţa, 1949

ULTIMA NOAPTE

În noaptea aceea

Vuiau apele şi munţii

Şi oamenii erau ascunşi.

Şapte osândiţi la moarte

Simţiau fiorii morţii reci

Închişi într-un beci.

Hortiştii aprindeau

Şi se retrăgeau.

Bârgăul era-n flăcări.

Cerul- fumuriu şi înnourat

La focul atrocităţilor

Părea mânios.

Un plutonier hortist

Strigă tăios: tu!

Ieşi şi ia-o-nainte!

Drumul fu scurt.

Un pocnet de armă

Şi omul căzu.

Apoi, altul... şi altul

Şase bărbaţi şi-o fată

Da ! au fost împuşcaţi

De hortişti

La poalele Heniului

Sub cer fără lună

Azvârliţi într-o groapă

Comună.

Şase au murit pe loc

Din primul sau al doilea foc.

Doar unul singur a supravieţuit

Trezindu-se ... a fugit

Cu frica-n sân

Nu era împuşcat mortal

Preotul Pop Augustin.

El a povestit apoi oamenilor

Ce s-a -ntâmplat

În noaptea aceea rece de octombrie

Cand vuiau apele şi munţii

Şi oamenii erau ascunşi

Iar hortiştii se retrăgeau

Ca o ultima labă

A călăului nazist.

Cei şapte împuşcaţi la poalele

Heniului

Sunt martirii Bârgăului.

În memoria lor

Închin aceste versuri de slavă

Pentru curajul cu care

Au înfruntat moartea

Pentru inima lor bravă

Pentru jertfa lor de luptători

Antifascişti ... Da

Dar nu comunişti

Ci bârgăuani de frunte

Cinstiţi şi iubiţi.

TEO VRĂSMAŞ, Prundu Bârgăului, 1949