Pe 10 aprilie, vrând-nevrând, încă un an a venit să-mi apese umerii și să-mi arate, așa cum știe el cel mai bine, ce-am făcut bine, ce n-am făcut bine și cum m-am stabilizat în fața vieții. Stau și eu împreună cu soția, ca mulți alții, închis în apartamentul nostru din Rodna și-L rog pe Dumnezeu să ne ierte. Am trăit o viață așa cum a fost ea, vorba lui Iorga, cu bine, cu mai puțin bine, cu împliniri și neîmpliniri, cu zâmbet și uneori lacrimi, alături de devotata mea soție, înfruntând vremurile cum am știut noi mai bine.

         Nu-mi pasă de revolta părului ușor încărunțit, sunt totdeauna la fel de tânăr și la fel de bătrân, eu am vârsta tuturor. Mă apasă neliniștea pentru că sunt un pribeag în inima mea, noaptea nu vrea să plece, ziua rămânând închisă într-o picătură de rouă pe frunza unui cireș înflorit. Bucurie, acum nu te pot păstra, eu nu am decât tristețile mele, nu mai pot să-mi scutur visurile și să alerg la chemarea ta. Eu sunt pasărea albastră care-și deschide aripile într-o colivie.

         Am învățat că orice om este o formă de încăpățânare și de aici se naște ideea. Eu știu că pot defini oamenii după felul cum se pierd. Pe lumea aceasta există totdeauna un destin, parte construit de noi, care ne trimite la celălalt, la ceilalți. Mai știu că toate miturile ne duc, mai devreme sau mai târziu, la mitul căderii. Dacă vreți să căutați adevărul, nu în filosofie îl găsiți, filosofia te învață doar să gândești și eventual îți arată direcția cea bună, cea spre adevăr. Fiecare dintre noi pare o oglindă care se plimbă pe stradă, vorba lui Stendhal. Și totuși cunoașterea nu este mare lucru, pentru că, rămași doar cu ea, suntem foarte departe de Dumnezeu. Și-n acest an eu am avut înfrângerile mele, însă am avut și voluptatea lor. Datoria mea este să exist, fie și o singură clipă, de aceea trebuie să spun mulțumesc. Eu știu că fericirea are regulile ei pe care eu nu le caut și nici nu întind gâtul după jocul întâmplării. Inevitabilul are fericirea lui. Eu lupt continuu pentru că sunt un om imperfect, însă imperfecțiunea aceasta își are măreția sa. Nefericirea are un secret, acesta este timpul pe care îl pierdem întrebându-ne mereu dacă suntem sau nu, fericiți.

         După ce am traversat o viață de om și mă apropii de final, am găsit definiția prostului. Prostul este acela care lasă ceea ce are și aleargă după ceea ce n-are. Acum suntem cu Coronavirusul pândind la ferestre. Însă la ferestre, la ușa noastră este și Mântuitorul Iisus Hristos care bate în această ușă, eu o deschid cu frică, cutremur, credință și dragoste. Peste câteva zile inima mea va cânta cu o imensă bucurie, ,,Hristos a înviat”! Să înviem și noi odată cu El! Și trebuie să mai știm că viața noastră pământească de aici nu este și ultima realitate. Aceasta este speranța extraordinară a Creștinismului!