Năsăudeanca, despre care ne este întotdeauna drag să vorbim, s-a născut în acelaşi an cu Eminescu. Viaţa ei s-a încheiat ca un zbor frânt în cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale. La cincizeci de zile de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3 spre 4 august 1889, la ora 23, s-a stins din viaţă cea care a fost numită,, Tu blond noroc al unui vis deşert,/Tu visul blond unui noroc ce nu e”.

Confruntată cu destinul tragic al lui Eminescu, retrasă la mănăstirea Văratec, unde , fără reazem în existenţă, copleşită de suferinţe şi de golul lăsat de marele ei prieten, Veronica Micle se hotărăşte să-şi curme zilele, administrându-şi o doză mare de arsenic. După aproape o zi de agonie, cu toată insistenţa medicilor, viaţa ei nu mai are salvare.

Era într-o zi de marţi, când au început să sune clopotele ce anunţau moartea Veronicăi Micle, fiica lui Ilie Câmpeanu şi a Anei din Năsăud. Se împlinise teribila previziune a lui Eminescu dintr-o poezie a sa din 1879 : ,, Nici cenuşa noastră-n lume/ Scumpo, nu s-o întâlni”.

Corpul neînsufleţit al poetei a fost înhumat , două zile mai târziu, în curtea bisericii Sfântul Ioan din Văratec la căpătâiul căreia se află şi azi o cruce de marmură pe care este dăltuit următorul epitaf extras din poezia sa : ,, Şi pulbere, ţărînă..., :

,, Şi pulbere , ţărână din tine s-a alege,

Căci asta e a lumii nestrămutată lege ;

Nimicul te aduce, nimicul te reia,

Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”

Oricine va poposi în preajma acestui mormânt, cu siguranţă că îşi va aminti de marea iubire dintre cei care,, veacul de azi , una îi vede acum”.

Dacă în timpul vieţii năsăudeanca noastră a cunoscut calomnia, nici în postumitate n-a avut o soartă mai bună. Aceasta s-a datorat unor oameni de reacredinţă, unor publicişti mânaţi de propriile lor interese, care i-au vulgarizat ani la rând amintirea prin lucrări de succes facil. Veronica Micle n-a fost cauza unor calamităţi în viaţa lui Eminescu, aşa cum unii susţineau, ci dimpotrivă ,a fost ecoul unei iubiri care a intrat în legendă.

Elisabeta Conta, sora marelui filozof, aflată în preajma aceluiaş Văratec , spunea că ,, Veronica a fost întotdeauna o prietenă devotată lui Eminescu, a înfruntat invectivele mentalităţii putrede din acea vreme, l-a încurajat în deznădejdea ucigătoare, când el încă scria , dar şi după ce s-a îmbolnăvit, mai ales atunci, când bârfele erau mai puternice decât oricând”.

Cei mai mulţi critici literari recunosc în creaţia Veronicăi Micle influenţa versului eminescian, dar şi delicateţea sentimentului prin care ea îşi exprimă iubirea, dorul mărturisit, tristeţea sau însingurarea. Cu o sinceritate neobişnuită, ea se adresează aproape în exclusivitate aceleiaşi fiinţe dragi care nu este alta decât Eminescu. Lui îi este dedicată şi poezia ,, Raze de lună” care a apărut în ziua îngropării poetului şi fusese redactată în dimineaţa zilei de 16 iunie, fără ca ea să fi ştiut că Eminescu închisese ochii cu câteva ore mai devreme la sanatoriul doctorului Şuţu.

Era o coincidenţă fatală care punea semne de întrebare asupra acestui destin :

,, Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună

A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună,

Toate razele de lună, toate razele de soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”.

Şi într-adevăr, la numai cincizeci de zile de la moartea prietenului său se stinge şi ea din viaţă, împreunându-şi destinele despre care poetul spune :

,,Ce s-a ales din două vieţi,

O mână de cuvinte

Cărora abia le-ar da un preţ

Aducerile-aminte”.

Noi suntem mândri că numele lui Eminescu a chemat pentru totdeauna în legenda veacurilor, amintirea Veronicăi Micle aşa cum au făcut-o marile genii cu alte nume feminine intrate în literatura universală.

Ne bucurăm că de câţiva ani , oameni de suflet au pus bazele unei case memoriale în Târgu Neamţ, iar la Năsăud , în numele acelei iubiri eterne s-a ridicat bustul lui Eminescu şi Veronica Micle, iar biblioteca din oraşul academicienilor poartă numele poetei devenită simbol pentru creaţia eminesciană.

Smara Gârbea, credincioasa prietenă a Veronicăi Micle, scrie în revista,, Familia” versurile –epitaf :

, Suflet ce-ai zburat spre ceruri, suflet care ai iubit

Ai fost mare în durere, iar durerea te-a zdrobit ;

Însă-n inimile noastre, tu, de-a pururi vei trăi,

Căci poetă ai fost mare şi-ai ştiut a suferi”.

Povestea vieţii lui Eminescu şi a Veronicăi Micle este povestea unei mari iubiri trăită într-o lume ostilă unde pasiunea lor s-a transformat într-o succesiune de zădărnicii, iar fericirea mult visată s-a dovedit a fi unul din deşartele idealuri amintite de poet în versurile lui.