Poetul Dumitru Popiţan, scriitor harnic al urbei noastre, se întoarce cu gândul acasă, în satul natal Nepos, căruia îi dedică volumul „Vărarea versurilor mele”, apărut la Editura Karuna. Aşezându-se la masa de scris pentru a lăsa moştenire nepoţilor gândurile sale, Dumitru Popiţan aduce în acest volum versuri care oglindesc lumea satului din centrul pământului: „Satul meu e veşnicia/ Omului pe acest pământ/ Satul meu e bucuria/ Dată nouă de cel sfânt”. Convins că scrisul rămâne peste timp, Dumitru Popiţan îşi aseamănă satul cu o poezie: „Satul meu e poezie/ Scrisă-n vreme de ţărani/ Satul meu e doar mândrie/ Adunată peste ani”. Locul naşterii este dătător de gânduri care se concretizează în versuri, iar apa Someşului este dătătoare de veşnicie: „Apa Someşului spune/ Povestiri din vremi trecute/ La mal începe să adune/ Pe cei dornici să le asculte”. Dorindu-şi să fie din nou copil, să aibă acea puritate a băiatului care aleargă pe câmpuri, Dumitru Popiţan readuce, prin vers, atmosfera de altădată: „Casa mea din satul mare/ Era locul de plecare/ Către viaţă pentru noi/ Şi de amintiri apoi”. Astăzi, într-o eră globalizată, satul de altădată nu mai este la fel, natura a căpătat alt sens: „Aş vrea bradul, brad să fie/ Nu molid, nici din hârtie/ Nucile să fie nuci/ Merele să fie dulci”. Dorul care călătoreşte peste timp readuce frumuseţea în mijlocul nostru, retrezind-ne sentimente unice: „Doru-mi-e de călărie/ Cu căluţi prin obârşie/ Fără şa şi fără frâu/ Să cobor cu ei la râu” sau „Mi-e dor de satul meu natal/ De uliţele cu noroi/ De nucul mare de sub deal/ De carul nostru tras de boi”. În casa în care miroase a pâine aburindă s-au zidit spre nemurire gânduri pătrunse de tainicul fior al rădăcinei româneşti. Copilul Dumitru şi-a întins aripile spre lume, iar astăzi, ajuns la o vârstă nobilă dăruieşte satului natal, din preaplinul sufletului, gândurile versuri ca semn de preţuire.