Dar iezerele unul lângă altul sute,

Când râd arhipeleagurile lumii mute?

Geyserii lungi lumina descompun

Ca munţii de cristal şi alaun.

Iradiază sorii albi, de-odată patru,

Terasele de ape vii în amfiteatru…

Grădinile Semiramidei, lateral

Din răsărit pân’ la apus, în sus de val.

Azvârl orgile planetei jerbe grele

De imnuri spre spiralele de stele...

Când evantalii latescente trec domol

Ca reci comete dincolo de gol.

Fâşii de lumină caută gândind

Sfârşitul lumii. Rar se sting şi se aprind…

Aşa era… aşa era întâiul ceas,

De nu m-ar fi chemat pe cruce-aş fi rămas.

(din volumul „Versuri. Ideea. Ciclul morţii”, 1923)