Să-și înnăsprească trebui superba rădăcină

Prin viscole turbate, prin arșiță și-ngheț.

Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră

Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare

Ce-au cotropit românii sunt vijelii mărețe,

Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,

Dară și trecătoare ca ele. Iar stejarul

Poporului meu tare ridică ș-azi în vânturi

Întunecata-i frunte și proaspăta lui frunză.

În lume văd popoare cuminți și fericite,

Și mă întreb ce soarte să doresc la al meu?

Și-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă

Și sfărmător de lume. ¬ Nu, nu! N-aș vrea ca alte

Popoare să mai fie c-al meu ¬ nu merit ele

Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie

Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire

Pentru a lui viață. ¬ O, nație iubită!

Vei înțelege doru-mi, vei ști să-l prețuiești?

Voi să te văd, iubito! nu fericită ¬ mare!

Decât o viață moartă, un negru vis de jele,

Mai bine stinge, Doamne, viața ginții mele,

Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,

Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!

Mihai Eminescu