Avem în catastiful biografiei noastre postdecembriste patru președinți: unul singur onest - Emil Constantinescu -, ceilalți, încadrabili de la ticăloșie la mormăială sibiană.

     Pigmeul, de o inteligență sclipitoare - firește, mă refer la Traian Băsescu (laptopul se simte murdărit acum, scriindu-i numele) -, anunță public că vrea să candideze la Primăria Capitalei. Cât cinism, cât dispreț poate avea pentru electoratul  care i-a încredințat Cotroceniul de două ori și l-a batjocorit ca președinte!

     Când am auzit pe un post tv această știre, mi-a țâșnit un gând spre celebrul regizor de talie internațională, Andrei Șerban. Deunăzi, în țară găsindu-se, i s-a luat un interviu. Una dintre întrebări: Ce părere are despre oamenii noștri politici de azi? „Răspund printr-o parabolă” - a fost replica lui. Iat-o:

     Lupul începe să simtă apăsări sufletești: regrete, adânci mustrări de conștiință, pentru ce a făcut de-a lungul anilor, mai ales pentru crimele săvârșite, sfâșiind oi, mai cu seamă, pentru suferința oierilor, a proprietarilor de turme.

     La un moment dat, dând târcoale unei biserici, căci într-un colț al curții se afla un coteț cu două oi, îngrijite de preotul paroh, i-a venit un gând neașteptat: Auzise de spovedanie și de efectele ei neașteptate ale celui care a mărturisit sub patrafir.  Preotul tocmai se ivise pe treptele casei parohiale și lupul, smerit, i-a spus ce dorește: „Părinte, doresc să mă primești pentru spovedanie.”

     Cel solicitat, în postura bisericească în care se afla, nu-l putea refuza și s-au înțeles: Cum avea de ținut vecernie, lupul să se înfățișeze și, la capătul slujbei, îl va primi pentru spovedit.

     Așa a fost. După ce s-a uitat în oglindă, după ce s-a dat cu rimel și alte șpreiuri, după ce și-a dres vocea, a venit la biserică la începutul vecerniei și s-a așezat, cuminte, după un prapur, acoperindu-și colții cu ambele labe.

     Vecernia decurgea după tot tipicul, dar lupului i se păru de la o vreme că, din nu știa ce pricini, preotul o cam lungește. Din ce în ce mai precipitat, a prins momentul când preotul a ieșit de la altar cu cădelnița și lupul i-a țâșnit la picioare: „Părinte, scurteaz-o, te rog! Că peste o jumătate de oră coboară Ion de pe imaș, cu oile, și vreau să ajung la timp acolo... Că apoi, într-o poiană, o aștept pe Scufița Roșie.”

     Ei bine, acum, pentru cel numit mai sus, turma e... doar Capitala. Iar zicerea populară „Lupu-și schimbă păru, dar năravu ba” e un fleac. Individul nici nu și-l va schimba...

                                                                            Cornel Cotuțiu

     P.S. Poți fi „veleitar” - adică persoană care are pretenții, dorințe, ambiții nejustificate - nu numai ca autor de opere literare, științifice etc., ci și în postura de cititor, uneori  în cămașă de paranoic. Am observat o astfel de ipostază în ultima vreme, când un trepăduș face pe site-ul cotidianului „Răsunetul” - unde am rubrica „La noi” -, comentarii pe seama articolelor mele.

     Îi dezvălui doar inițialele numelui acestui sârguincios, de un caraghioslâc (oarecum) amuzant: se cheamă W.C. Insul își defulează neputința de a comunica, de a opina real,  prin mici cârâieli pe seama mea, pe un ton de ironie precară.

     E foarte preocupat (mai nou)  de parantezele din textele mele, pe care le numără, aceasta cu un fel de reproș grijuliu de naș, căci, recent, m-a botezat „Domnu Paranteză”. Omul e neliniștit că într-un text am putut folosi (Apocalipsă!)18 paranteze.

     Am aflat că obsesia parantezelor în comunicarea scrisă i se datorează absenței de la orele de gramatică dedicate semnelor de punctuație. Pentru diminuarea ei, îi propun insului W.C. ca, înainte de a-mi citi (?...) articolele, să înghită o pilulă de anticonstipație, iar în final, când deschide site-ul pentru replică, să-și dea pe unghii cu ojă, verde-albastră cu miros de ștevie. Finalmente, va trebui să-și odihnească degetul în nas, pentru revigorarea celor trei neuroni de sub cutia craniană.