Au sosit freziile din Olanda,

Florile mele preferate,

Deși nu-mi place numele lor,

Aș fi vrut să le cheme ghiocei

Sau narcise, grâușori,

Orice altă alegere decât nebunia aceasta

De nume printre dinți, ca un fierăstrău –

Mireasma lor e tot ce rămâne,

În camera dermă și camera epidermă;

E coadă la frezii, e coadă la Olanda...

Mă întâlnesc pe strada aglomerată

Cu poetul uitat

Și-mi spune să duc gândul până la capăt,

El vine în zonă să-și cumpere pâinea preferată,

Ardeleană,

Îmi oferă un codru, așa,

Doar ca să primesc ceva pe ziua de azi;

Ultima veste este că, în apropiere,

Laleaua pestriță încă n-a înflorit,

A fost frig, a căzut brumă...

S-au format două rânduri de oameni:

Cei ce merg spre frezii, ca mine,

Și cei ce se-ntorc la pâinea ardeleană,

Într-un număr mult mai mare,

Dacă ne-am juca țară, țară, vrem ostași,

Am pierde;

Ce să pierdem?

Nimic, doar așa...

Deodată, se apropie al treilea poet,

Care nu mai are loc pe trotuar,

S-a oprit în drum și unește,

Ca o traversă de cale ferată

Cele două linii;

Primăvara trece pe lână noi

Cu ferestrele deschise...