pact

pădurea nu-i mai este de folos pădurarului

în goliciunea de fruct a copilei

nu mai încape cântarea cântărilor

generaţii de zile şi nopţi

umblă pe urma lupilor pe zăpadă

trupul mirelui lup

străbătut de suliţele arcaşilor nopţii

caută în larma sărbătorilor

uitarea veştejită a frigului

ziua neîndemânatică taie noaptea în fâşii

de morminte peste care s-au aşezat râsete

noaptea alintă îngeri în răcoarea de rouă

şearpele caută cu spaimă drumul de întoarcere

spre casa de peste drum

aşteptarea

am să te-aştept în cenuşa

nopţii speriate de femeia în negru

dar nu ştiu că o să vii

dac-o să vii să fie la sfârşitul

acestui timp nestatornic

să ştii că am pregătit totul

pentru venirea ta –

inclusiv aşteptarea –

şi cuvintele ce o să ţi le spun

şi cuvintele ce o să le spui

era un anotimp neprevăzut când

câmpul aşteapta să se topească zăpada

şi frunzelele treceau prin anotimpuri

precum plictiseala prin inima ta

nu mai încap în lumea din care am fugit

e un loc pe care nimeni

nu ar paria

pe aşteptare

pe cel care aşteaptă

şi mai ales cum aşteaptă

asemeni fântânilor

sunt lacrimi de neoprit

sunt mult prea multe ape

pentru ca cel care doarme să fie trezit

o lună ca o bucurie falsă

1.

cântec de păsări

aici este

fluture

şi şoaptele noastre

nu sunt la fel

2.

pietre îşi iau zborul fără sens

3.

(cineva în lipsa stăpânilor

se târăşte în numele celor plecaţi)

4.

pietrele

nu mai păstrează nimic

din gloria lutului

o scândură de brad

este îndeajuns

pentru a fi

ademenit de

cuvântul „amin”

5.

năvoadele în noapte

epuizează dansul apelor

şi peştii nu mai păstrează nimic

din roua ţărmurilor

6.

pasărea

aflată sub puterea poruncii

şi-a închiriat

un cuib la subsol

doar doar va prinde zborul din zori

7.

când iarba-i încâlcită de greieri

într-o singură noapte

din tristeţe nu mai rămâne nimic

8.

dintr-un sărut

înţelegeţi că nu este nimic

care să insulte noaptea

fie pas cu pas

fie încetul cu încetul

o umbră-i doar

care se plictiseşte

9.

un lighean cu apă

tremură de furie

aşteptând bunăvoinţa teiului

care nu ştia nimic

ce se întâmplase cu

sicriul bunicii

de altfel nici nu era nevoie

10.

hulubii şi-au spus vorbe grele

deasupra palatului din oraş

povara durerii le cere să mintă

11.

(e chiar durerea

interzisă lacrimei

şi singurătatea

şi disperarea

şi ochii înclinaţi

peste moarte)

12.

e povara

unui car mortuar

13.

vitralii

fără nici o fisură

râsete scrâşnite

o lacrimă pălmuită

când rememorez tot ce iubesc

14.

e seară

chipul luminii

abandonat insomniei

a uitat de viaţă –

adică tinereţea fără de

bătrâneţe şi viaţa fără

de moarte –

şi de preţul pus pe capul de om

abandonat în umbra ademenită

în slujba nopţii albe

15.

şi totuşi înspre ţărm

se adună

se pleacă

gene de umbre

şi de o vreme

nimeni nu înjură

înaintea apusului

16.

fluturele ce caută în soare –

zise umbra norului –

şi peste el moartea s-a înclinat

şi fără de sens îi este zborul

17.

doamne nu te speria

mulţi nu-s cei care aşteaptă

mila femeii tale

plouă

şi urma ta nu se mai vede

în rugăciunea de seară

18.

haosul are un dinte împotriva

umbrei –

un trup de şearpe

(ştiu luminişuri

în amestec cu

vârsta şi numele

false)

19.

nimeni nu mai ascultă de ore

mâna răsucită pe umbră

a scăpat din frâie

urletul lupilor

şi dispare

pe celălalt mal

20.

mă învârteam în jurul casei

din odaie-n odaie

surprins de singurătatea zidurilor

undeva a murit tata

de neoprit

lacrime sunt

doar ochiul le refuză

licărul dimineţii

21.

nu mai vine nimeni

rana pietrei sângeră

în aşteptarea ploii

peste zapada de carceră

22.

tata aluneca pe sub copaci

umbra îl aştepta în chenarul uşii

nu era nimeni să îl ajute să treacă

peste cărarea din cimitir

câinelui drăgan

frică-i este şi astăzi

de lacrima umbrei

23.

un ochi de gheaţă

se deschide precum

orizontul

unei mări neliniştite

apoi se închide între cer şi apă

de unul singur

urâtă vreme

24.

aripe de fiară

soarele victimă

a unei dimineţi întârziate

nu îl pot a deosebi

de iertare

de umbră

şearpele refuză sărutul tău

fără să ştie că îl va căuta

de plictiseală cândva

25.

seamănă cu un fruct gol

cu un amar de râs de deznădejde

şi chiar e

(un ochi al ei

făcându-şi cu discreţie

de cap

de mort

convins că întrebat fi-va

de zborul clocit

într-un cuib de cenuşă –

şearpele nu a fost născut încă)

26.

oceanul a pierdut prea mult timp

să îşi adune măruntaiele

de viroage

de pâraie

de văi

de râuri

de fluvii

de mări

purtând în burtă

viaţa şi moartea

speranţa

umorul

credinţa

iubirea

şi alte felurite fărădelegi –

negustorii de năvoade

îşi retrag neîndemânatic

cuvântul veştejit în gâtlejele

bancurilor de peşti răpitori

27.

câinele drăgan stătea cu ochii pe fluturi

fluturele nu a mai văzut nici un câine

încă

şi ninge

şi dormeau alături

şi nu ştiau nimic unul despre celălalt –

cuţitul a ajuns la limita răbdării

ochii-s două mări gemene

obosite de atâtea corăbii

ce şi-au pierdut vârsta şi numele

duminică de duminică

28.

mormintele-s vii

copacii-s uscaţi

lacrimile urăsc urma lor

şovăitoare

târându-se sângerânde

pe sub acăţii din pădurea satului

timpul înfipt

în zidul condamnaţilor

la moarte

îşi ştere din memorie

amintirea despre el însuşi

29.

urăsc precum Dumnezeu

urăşte zăpada atârnată de cârligele

abatoarelor

nu sunt nici trist

nu sunt nici bucuros

sunt la fel ca Dumnezeu

putred în rugăciunea lor

putred în lumina acestei

raze

ce se împlineşte în întuneric

30.

un car mortuar

îmi este îndeajuns ca să mor liniştit

într-o noapte

sub o zodie nefastă –

eu mi-am dat osteneala

viaţa poate sfârşi

fără bocete

fără clopote

doar cu picioarele bine înfipte-n pământ

31.

te urăsc Doamne pentru moartea

ta fără de viaţă

şi mai ales pentru că

mi-ai lăsat sufletu-ţi obscur

pradă îndoielii părelnice

într-o lume (şi fără de tine

şi fără de ei)

ostatec

nu aprind lumina

ascult

în piaţa centrală

cineva s-a trezit din somn

de curând

un pom s-a pierdut

în parcul dendrologic –

nu ştie să îndure

nu ştie să se adune

doar renunţă să mai crească

o frunză de care nu-i pasă

sprijinită de pământ o lasă

şi din tot ce se vede în jur

doar aripa păsării vreau să o fur

departe de somn piatra rămâne

o umbră împotriva luminii

trecând neînţeleasă prin mine

înconjurată de ochiul vitreg al vinii

o picătură de rouă

întreaga noapte

s-a izbit

de lumina

străzilor goale

în piaţa centrală

în acest oraş

câştigi timp

ştiind să mori

noroiul de pe tălpi

seamănă cu verdele ierbii

în care-şi pierde sensul

ceasornicul din turla bisericii

culoare

sunt în picioare

merg

numele se prezintă precum un cuţit

atârn de sânii sfintei fecioare

precum clopotul de norul poienii

pregătite de execuţia unui concert

din muzica domnului mozart

astăzi pedichiurista

nu mai crede în strigătele de durere

de pe vremea când am uitat de noi

între mărăcinii roşi de vârsta adolescenţei

acum mama fără de tata

ne-a pus la dispoziţie

mâinile sale de văduvă

autorizaţia de parastas

şi certificatul de deces

de la intrarea în cimitirul satului

când a ajuns la mine fratele tatălui

iarba se întunecă

visul sărutându-mă

se coloră în culoarea cenuşii

un pahar cu apă

a fost tot ce a mai rămas din acea taină

anotimp

zăpada prin respiraţia fântânilor

spânzură de braţul liniştii

nesigură

din lut timpul

ameninţă

cu aceleaşi silabe de humă

un pas de anotimp

un mers de necunoscută

un zbor de noapte

un ţipăt de piatră

un îngheţ suferind de

amintirea unuia dintre

soldaţii necunoscuţi

afară

ţipătul lutului

cade pe lama cuţitului

afară

în amiaza mare

paharul reneagă chipul miresei

afară

în cele din urmă

somnul a fost dat dispărut

anotimpul

răstignit pe o pânză de toamnă târzie

nu spune în cuvinte

nu se miră de durere

nu se vrea în viaţa celuilat

nu dă vina pe întuneric

nu moare

şi nu te lasă să îi cunoşti slăbiciunile

cineva a ascuns în el

uniforma de camuflaj a clopotului

nu a fost dragoste

aici

aici unde se face întruna întuneric

se – aude adesea cum se rostogoleşte

liniştea

foşnind peste vârste şi nume

încăperile-s pline de chipuri obosite

de atâta pândă asupra azilului de noapte

fiecare zi cu tăcerea ei aici luminii-i duce lumină

o bucrie falsă

lumina

şoapta

apa

măştile unei feţe propusă alibi

în spatele liniei unui timp fără inimă

cineva aştepta

era tot mai trist

o mzică plutea peste copacii îngheţaţi

de o lumină primăvăratecă

la un moment dat cineva a deschis o uşă

„uite neamule ceva de vfăcut

de acum înainte vei avea de iubit tot ceea

ce este urât:

pragul

uşa

scările

dimineaţa

amiaza

apusul

seara

dar cel mai mult ceea ce ai iubit

şi nu ai putut uita

la singurătate nu te mai gândi

o furtună neliniştită

îţi va da de ştire când

lacrima

va avea moştenitori