E-atât de-aproape cereasca boltă, că de vrei,

Cu mâna o atingi. Pare cupola de nori ce-nvăluia

Pământul ’nainte de Diluviul cel Mare.

Plouă mărunt, molecular, de nu ştii

E toamnă spre noiembrie ori răcoroasa

Preajmă a dulcii şi blândei primăveri?

Nici noapte nu-i, nici ziuă, nici seară, nici

Amurg, ci toate se-ngemână nelogodite încă.

Unde-s „troienele de-al’dată”? poţi să zici

Alături de hoinarul hăzos, monsieur Villon,

Ce-nseninat-a vremea cea veche-a poeziei.

Şi unde-i vântul aspru de făurar? unde ţiganul

Biet, în zdrenţe clănţănea:”Frig, Doamne, frig

Oricât să fie, dar nu vânt.” Geaba! Acum

Eol, uriaşul din peşteră-adormit, mai suflă

Peste lume vântoase din nordice cămări.

S-a auzit în ceruri suspinul pământului,

Al ţarinei uscate de mai an, al mamei Geea:

„-Mi-e sete! Oh, mi-e sete!” şi milostiv,

Cerescul Tată dăruieşte ploi în iarnă plină

Cum nu se mai văzură dintru-nceput de veac.

Al vremii crug nu s-a întors, devreme-i încă,

Sfârşit de lume nu-i, o, nu-i, până când

Tot acolo e Orion şi-Alceu şi Belerophon,

Şi Carul Mare scânteind cu Steaua lui Polară.

Deci imn de mulţumire înalţă-un fir de iarbă,

Aici, în somnu-i misterios, visând la primăvară.