Răzleţe

Câteva exemplare dintr-un râu au fost de-ajuns

să descifrez totul

să arunc priviri încolo şi-ncoace

necunoscutului

iată această pietricică a fost

înainte de-a fi piatră, minereu

pur şi simplu o mică voinţă

ce-a urcat pe hornul viitoarei mele case de lemn

mai vedeţi această frunză fierbinte

a fost cândva un fir de iarbă

o sămânţă poate

care nu e decât o variantă a morţii

a adoptat cântecul valului

mai departe mâlul lunar

şi în sfârşit lichidul ce-i învăluie trupul

devenit înaintea erei noastre plugar

şi apa l-a luat la lucru

cu vite cu tot

însămânţându-l în altă parte

a ogorului.

Se retrag simţurile

şi-n ape

nici urmă de solzi

se zice că a-nflorit marea

când te-ai născut

a foşnit a doua oară

prea subţiri fire te susţin

şi el care ţi-a citit un ultim pasaj

plin de-ndoieli

el care ţi-a scris o scrisoare

şi-a pus-o la poştă după ce-ai murit.

Semeni bulbi

şi ies flori

semeni tulpini

şi ies culori

semeni boabe

şi iese grâu

semeni picuri

şi iese râu

numai oameni

de semeni

ies canalii.

Mă duc rar pe-acasă căci

cu fiecare pas ce mă apropie de naştere

văd cum îmi atârnă pielea

pe bolta cerească

văd cum fântâna ce-mi oglindea odinioară chipul

a devenit o văgăună în inima mea

şi calea ferată ce trece prin sat

cu crampoanele şi tirifoanele ei

sunt locuri ce susţin veşnicia

ninge uşor de parcă aerul ar înflori

când soseşti acasă

seara

şi cucuveaua cântă

în copacul ştiut.

Oare vegetaţia e strămoşul nostru

pe care trebuie mereu s-o aprindem

toamna când gândurile se usucă?

Vine pe dedesubt carul

carul şi inima lui.

Brâncoveanu

Ce cuprins îşi lasă forma să tremure

ce mare îşi lasă valul neocrotit

când pe el saltă argintul unei corăbii?

ce-a gândit fusese prea mult gândit

cântărit ca să nu dea-n clocot Istambul

să nu vină iarăşi cu iataganele la uliţa mea

a podului

nu-i vorba de concepte, ele păstrează forma

derizorie a conţinutului deşertăciunii

aici în Balcani şi caii nechează mai limpede

apa de treci vei aştepta o ţară să îţi surâdă

sărind în auritele holde

bogăţii şiraguri vei duce cu tine

dar îl vei lua pe domn cu ai săi cu tot

cum venea printre ei acolo

şi-l vei aduce la noi unde-l aşteaptă Islamul

credinţa lui nu poate fi înfrântă, dar îl vom ascunde

în ceaţa muntelui, în candelabre tremurătoare

cântec, cântec fără arcuşuri, fără strune

O, milă nu-i să păstreze uitarea

ca-ntr-un tablou tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

mir şi sânge îngăduie Dumnezeu

icoane din infern

„Umblat-a junele Pedro zăpăcit o zi şi încă o zi

după ce a fost ucisă Ignez”

umblat-a doamna mult mai avântată

în miezul acelei fapte nepotolite

prinos şi glorie peste ani, o statuie doar atât

nici urmaşii nu arătară mai mult

decât o slobodă piatră pe care să scrie

CONSTANTIN

Audienţă la Bacovia

Teama cu care bat la uşa ta toamna

cu sarcini lexicale

cum ai luat metalul şi l-ai făcut să sune

să-mi spui

ai pus să rimeze „plumb” cu „plumb”

şi iată ce-a ieşit din construcţie

tandre scântei şi roiuri de fluturi

părinte al toamne te-ntreb

tristeţea mea când a-nceput să plouă

e un act de curaj?

şi dacă violetul le-ntrece pe toate

ştirea a umplut caietele criticilor

o viaţă plină de ftizici

ce umblă la priza de curent electric

noaptea să desluşească ceva

din înţelesurile nocturne

şi rimele tale au început să lase victime

prin Bacău

iar liceul meu şi-a suspendat cursurile

de undeva dintr-o criptă verde

se desface-n petale un mugur roz

în adâncul lui e tot universul

Pentru ruda săracă a pajiştii

îmi înfrumuseţez cortul

steluţe-n colţuri

panglici şi flori

vine tiptil neobservată

ca un picur stingher de ploaie

căzut pe-un muşuroi pustiu

unde-s oaspeţii de altădată?

steaua se zbătea în lumină

doar o mică rază îi era

mulţumire şi pat.

Ce caut noaptea prin tunuri

nici măcar nebunul nu tocmeşte noaptea lucrători

să bată caii cu botul în clopote

noaptea firimiturile nu se mai văd

doar sunetele îşi croiesc drum prin înguste căi

ce pot face uneori la apus

sau la nord

prim-prejurul stinselor focuri?

Pe când să-mi fie şi mie drag

un măscărici a urcat în copac

şi repede sărind

a spart oglinda

lacului liniştit încărcat de nuferi

cealaltă faţă a adevărului

lucrurile sunt acum tefere

nu le mişcă din loc în loc niciun sentiment

tu măcar ai cunoscut elanul

dincolo de miazănoapte.

Să lăsăm pajiştile cărora le-am fost umbre

mai tare să acoperim cu inima

o parte de viscol măcar

ce-ar putea duce o corabie aiurea

au argonauţi şi fete blonde

încercarea defuncţilor

maci

de-a răsări

în prag de solstiţiu.

Doamne, adună degetele mele

într-un spic

când n-oi mai fi

Se-nseninau oare pereţii

acestui amurg

ori poate

prin mâini deschise

se zvârcolea iedera

dormi tu

în patul norocului.

Voi începe de acum să fiu

eroul unor brazde

să rog pe Dumnezeu mai mult

poate vreme ar fi să mă culc

pe vreun ram înflorit

şi-n lungul lui să mă strecor

printr-un inel

sub coaja tânără

iar copilul ce-ar veni cu vitele la păscut

şi-ar vrea să facă un fluier

din ramul unde eu am mas

şi-ar trece cuţitaşul printr-un mugur

dospit acolo şi din el

lume minusculă să înflorească

pitice uliţi cu pitici în alb

de-abia zăriţi la microscoape

să unduie-n peregrinări spre locuri

unde destinele se încropesc

o parte mai suavă să rămână

pe loc acolo, unde un pistil

o abureală viitoare aşteaptă

unde se-nscriu mici stropi de rouă

în ceruri şi trezesc culori

cu care-ncepe să viseze omul.

Frază

Sunt o frază întortocheată, poţi s-o stingi

măcar cu sufletul într-o seară târzie

când file pe care e scrisă abandonează

toate conceptele şi regulile despre poezie

lucram, lucram pentru a răcori

izvoarele şi a le face curgătoare

la poalele unui munte înalt aş posti

cu privighetori şi raze de soare

esenţa cuvintelor poate nici n-o-nţeleg

ci doar locul lor meşteşugit în frază

mă face mai cunoscut printre ruini

şi de mine însumi mă îndepărtează

poate ar trebui să cred că viaţa

e doar aparenţa unei vieţi mai înalte

o frază ce se scrie singură în ceaţa

unor transformări necontenite-ncalte.

Odă

Totul în lume e pregătit pentru binele omului

soare, lună, cald, frig moderat

aurorele se sting

tocmai când devin nefolositoare

cum poţi trăi fără duhul sfânt aici

într-o lumină ce îţi arde faţa

viitorul unui clopot renaşte singur

din negura trecutului

şi se aude dangătul îndepărtat

şi din urmă şi dinainte

sunetele leagă vocile tresar

când opresc cetinele creşterea

acolo, adânc în coaja lemnului

o mică cetate se-nfiripă

aproape din nimic dar nimicul

este un sicriu

lemnul, printr-o creangă visează-nflorind

aerul prin aer dansează divin.

Vine toamna

Şi vine toamna

şi şoricelul adună

grâu în căsuţa lui din câmp

şi căsuţa lui din câmp e curată

intrarea secretă

astfel că întristarea

nu poate

acolo locui

vine toamna şi eu

în căsuţă visez

şi visez

la mine tristeţea urcă

pe-un ram uscat

frunza de pe care cade toamna

a ruginit

visez

visez

şi şoricelul visează.

Etcetera

Hai să trăim oricum

Tu-mi dai o palmă, eu întorc şi celălalt obraz

tu îţi ridici o vilă, eu rămân în extaz

cu opt urmaşi dezbrăcaţi şi flămânzi după mine

bat la porţile străinătăţii, în fine

tu sub oblăduirea legilor de tine ticluite

o duci mai bine ca mine, nepreţuite

căci te-ai înconjurat cu imunităţi şi avere

dar la nevoie patria tot pe mine mă cere

să-i apăr armura cu care tu te-nveleşti

să-i curăţ locurile ei îngereşti

tu-mi dai o palmă de-aude tot satul

eu mă plâng mitropolitului înaltul

care şi el cu tine face cruce pe pielea mea

adusă la sapă de lemn, etcetera…