Scriam cu ceva timp în urmă o poezie care i-a contrariat pe unii dintre

contemporani. Se numea „M-am săturat de Eminescu”, titlu ce parafraza

articolul „M-am săturat de România” al lui Sabin Gherman. Că poezia

avea caracter pamfletar, că amărăciunea se lăsa descoperită doar celor

cu adevărat iubitori şi înţelegători de subtil, e o cu totul altă

poveste. Adevărata poveste, cea a dramei spirituale pe care naţiunea

română se încăpţînează să o trăiască, continuă fără nici o

dovadă a găsirii vreunei soluţii. Demitizarea poetului, asemeni

demitizării patriei şi chiar a sufletului românesc, continuă parcă

stîrnită de propria neputinţă. Ura demonică faţă de intangibil,

durerea psihotică şi zbaterea inutilă, iată singurele acţiuni rămase ca

jalnică soluţie a degradării!

Şi cum să nu urăşti ceea ce nu poţi avea? Şi cum să nu îţi

pregăteşti cît mai bine sufletul pentru iad, atunci cînd raiul ţi-a

scăpat printre degete? Acceptarea manelizării nu de dragul manelizării, ci

din dorinţa de a nu lăsa gropile neasfaltate ale sufletului neumplute cu

niscaiva moloz. Ziceam despre gropile din autostrăzile patriei, de lipsa

autostrăzilor, fiind vorba, desigur, de lipsa reperelor morale, a

cărărilor, chiar înguste, spre o realitate la care aspirăm în

subconştient. Însă cu cît mai ideatice, chiar nerealiste, ne sînt

aşteptările, imposibilitatea atingerii acestora devine mai agasantă. De

aici răzbunarea nu pe propriile neputinţe, ci mai degrabă pe idealurile de

neatins. E mai simplă inversarea valorilor, caz în care frumosul estetic e

declasat de un alt estetic şi de crearea unui alt standard al

„frumosului”, accesibil chiar şi celor needucaţi.

Neputinţa de a ne stabili valori acceptabile, imixtiunile uneori voite şi

oculte, lipsa reperelor şi căutarea unor scopuri cel puţin limitate, toate

acestea duc la o risipă de energie şi zbatere inutilă într-o zonă

ambiguă, fără sens. Confuzia e atît de mare încît nu deosebim pozitivul

de negativ, umbra de întuneric, realul de utopic. Orice index îndreptat

înspre orice direcţie ne aleargă instinctual într-acolo, precum cîinii

care aleargă spre un obiect aruncat de cineva. Da, e o joacă, însă una

fără un sens anume. Pentru copii joaca e modul de a învăţa, de a-şi

perfecţiona aptitudinile, de a-şi dezvolta gîndirea şi a deveni oameni.

Noi însă, prinşi în joaca aceasta, devenim copii, tocmai cînd trebuia

să trecem pe „carne”.

Departe de mine dorinţa de a face apel la cineva sau ceva. Cu siguranţă

nici unul dintre noi nu poate repara ceea ce o societate întreagă a stricat

sistematic. Însă tot sistematic putem construi. E nevoie de răbdare,

perseverenţă şi credinţa că se poate. Scopul nu este de a sufla praful

de pe statui. Însă de pe coperta unei cărţi se poate sufla. Se poate citi

ceea ce, prin valoare, ne-a rămas ca reper. Se poate înlătura

neîncrederea şi se pot demistifica falsurile. Zic unii despre kitsch-uri ca

fiind copii nereuşite ale unor opere valoroase, putem însă zice şi noi,

despre unele cărări asumate, că ar fi kitsch-oase, tocmai pentru că

bătătoresc fără sens căile trasate de către mai deschizători din

întreaga lume. Şi dacă ne-am săturat de Eminescu, e pentru că ne-am

săturat de neatingerea idealului pe care acesta ni l-a trasat. Din păcate

pentru noi, acesta E idealul.