Așteptarea are miros de mare

 

Așteptarea ta miroase a mare ,

a pagini vechi dintr-o scrisoare pierdută,

a timp topit în nisipul fierbinte

unde pașii tăi n-au mai călcat vreodată.

 

Te-am așteptat în după-amiezi lăsate în voia arșiței,

când umbrele palmierilor desenau drumuri pe ziduri,

iar vântul sărat îmi înnoda părul

ca o amintire ce refuză să moară.

 

În fiecare dimineață am lăsat o ceașcă pe masă,

pentru tine, pentru dorul tău,

pentru fantoma pașilor tăi pe podeaua răcoroasă,

dar tăcerea s-a așezat între noi

ca o pisică leneșă ce nu vrea să plece.

 

Uneori cred că ai fost doar un vis,

o ploaie de vară care mi-a udat pielea

și a dispărut înainte să înțeleg

că fusese reală.

 

Dar știu că într-o zi vei apărea,

cu soarele în spatele tău și sarea pe buze,

și vei spune că așteptarea

nu a fost decât o cale ocolită spre mine.

 

Femeia, un miraj aprins

 

Femeia plutește pe marginea timpului,

cu rochia fluturând a așteptare .

Are în ochi mările pe care nimeni nu le-a traversat,

pe umeri, luna care s-a odihnit prea mult sub pleoape.

 

Ea nu îmbătrânește, doar își schimbă parfumul

ca o pădure ce își leapădă frunza și înflorește din nou.

Când iubește, lumea întreagă devine o febră tăcută,

iar bărbatul care o atinge uită să mai existe.

 

În casa ei, aerul miroase a iasomie și vise nedeslușite,

umbrele dansează pe pereți ca niște pisici obosite,

și timpul se răsucește încet, ca un ceas uitat pe o noptieră.

Ea există între o lacrimă de dor și un zâmbet de foc.

 

Femeia e un miraj aprins în deșertul unui suflet,

o poveste scrisă cu cerneală invizibilă pe piele,

și oricine o iubește devine un exilat

în ținutul fără hotare al amintirii ei.

 

Destin cu bătăi de cap

 

M-am trezit azi-dimineață

Cu destinul pus de-a curmezișul,

Lungit peste prag, ca o pisică sătulă

Care nu mai vrea să vâneze.

 

L-am întrebat, cu o voce șoptită:

— Pe unde mergem azi?

Și el, scărpinându-se,

Mi-a răspuns cu un căscat lung:

— Pe unde te duc pașii.

 

Asta-i bună, mi-am zis,

Păi dacă  nu-mi spui,

Eu de unde să știu?

Dar el deja adormise

Cu capul pe propria lene.

 

Așa că am plecat la întâmplare,

Fără să mai întreb nimic,

Și, culmea, locul în care am ajuns

Era acela unde trebuia să fiu.