În articolul d-lui Ion Zăgreanu, publicat în „Răsunetul”, în 19.11.2009, intitulat: „Un pliant ca un strigăt de viaţă sau de moarte”, este vorba despre necesitatea refacerii vechii biserici greco-catolice de la Nicula. Dar observă că există şi o biserică nouă greco-catolică acolo. Dl. Z. se referă însă şi la mănăstirea de la Nicula şi se exprimă cu ură contra Bisericii Ortodoxe, din care face parte integrantă Biserica Greco-Catolică, spunând: „mănăstirile şi bisericile greco-catolice au fost furate în 1948 şi date în folosinţă Bisericii Ortodoxe”. Domnul respectiv cred că ştie că sub dominaţia lui Stalin relaţiile ţărilor din est, cu ţările capitaliste erau deteriorate, astfel şi cultele. Ar fi fost mai bine dacă bisericile greco-catolice ar fi fost date protestanţilor sau romano-catolicilor unguri? (care erau încă îngăduiţi de comuniştii ateişti?).

Ia să ne întoarcem la 1700, când, la Blaj s-a făcut Unirea credincioşilor ortodocşi cu Papa. Unirea s-a făcut exclusiv din motivul păstrării identităţii naţionale în subjugarea austro-ungară, când ortodocşii erau ucişi, desfiinţaţi sau măcar urmăriţi. Dar Unirea s-a făcut cu următoarele condiţii: păstrarea ritului ortodox (doar cu terminologie latinizată), obligativitatea căsătoriei preoţilor, cuminecarea cu prescură şi vin şi refuzul teoriei: „fillioque” (teoria papală care susţinea că Sf. Duh = Spirit ar purcede şi de la Iisus). Deci, acceptau conducerea Papei, dar în fond rămâneau ortodocşi! Adevărul, domnule Zăgreanu!

În cursul anilor, cele două biserici surori au colaborat frăţeşte. Gândiţi-vă la pregătirea şi realizarea actului Unirii Transilvaniei cu Ţara Mamă, pentru care au luptat cei doi mari Capi ai celor două Biserici: Iuliu Hossu şi Nicolae Bălan. Gândiţi-vă şi la slujbele comune, efectuate şi la Bistriţa, de ex. la Bobotează etc. Ca fiică de preot greco-catolic, trecut la ortodoxie în 1952, pot spune că există această colaborare frăţească şi la Bistriţa. Tatăl meu, preotul Vasile Tătar, preot în Bistriţa timp de 30 de ani, cu întreruperile celor 3 detenţii comuniste, fără condamnare cu proces, era la origine ortodox, din Cetatea de Baltă, pe Târnave. A fost însă crescut de greco-catolicii din Blaj, ca orfan de tată şi astfel susţinut la teologie. În comunism el nu a renunţat să slujească biserici româneşti, când unii preoţi greco-catolici deveneau funcţionari, spre bucuria ateiştilor care-i loveau pe preoţi şi pe familiile lor. Astfel, enoriaşii rămâneau la credinţa creştină românească, nu procedau ca acei îndemnaţi să meargă la biserica romano-catolică ungurească… Ar fi multe de spus, dar măcar încă una: amintiţi-vă de gestul paşnic şi frăţesc al Papei Paul II la Bucureşti! După Revoluţie, goana după averi venită dinafară a pornit ura între cele două biserici. Îmi amintesc cu repulsie şi revoltă de declaraţiile vicarului greco-catolic Langa, la TV germană, în 1991, când peste 80 de milioane de germani şi austrieci l-au auzit şi văzut. El vorbea cu o ură de nedescris şi cu jigniri aduse Bisericii Ortodoxe Române, spunând că bisericile nu sunt ale românilor ci ale Papei!!! În anii ce au urmat, era mai uşor de obţinut un post de preot greco-catolic, decât ortodox, şi astfel, „peste noapte” s-au făcut greco-catolici unii teologi ortodocşi, devenind brusc mari duşmani ai Bisericii strămoşeşti. Enoriaşii foşti greco-catolici, deveniţi ortodocşi, nu vor reveni însă la greco-catolici, că diferenţele de terminologie: duh-spirit nu-i conving să se supună mai degrabă unui Papă străin, decât unui Patriarh român.

Să ne bucurăm, deci, că oamenii merg la biserică şi îşi cresc copiii în credinţa românească strămoşească, iar greco-catolicii să-şi vadă de viaţa lor în pace, fără ură şi pretenţii absurde, care lezează simţul românesc naţional. Recunoaşteţi, dragi greco-catolici, că aparţineţi Papei doar formal, deoarece vă deosebiţi radical de romano-catolici! (dacă nu vă faceţi romano-catolici „pe uşa din dos”).