Răzleţe

Tinerele frunze care mor

râma ce se târâie pe brazdă

de dimineaţă a trecut un om

să-şi mângâie suflarea şi să piardă

un început ce tocmai îl brăzdează

de după firele de telegraf

ce duc în lume veşti principiare

şi alunecă prin goluri de neant

omagiu acestor stări necultivate

din mâna ta se răsuceşte-o stea

o stea e cea mai amplă zare

ce-o pune Dumnezeu în calea ta.

Oraşul care mă ţine minte

Oraşul în care-mi puneam gândurile la uscat

pe câte-o coală albă

Doamne, ai intabulat pe numele meu

străzile, palatele, statuile – o întreagă şcoală ardeleană

un mic patrimoniu de care să ţin cu dinţii

care-a făcut din melancolia noastră o izbândă

oraşul acesta mă ţine minte

nevrednicul lui pieton

mereu alergând după himere.

Priveam un ev mediu zidit

eram în plin baroc şi de pe ogive şi arcuri, din turnuri

priveau spre noi zidării în armuri

cioplitorii în piatră întinzând firul cu plumb

o armată umană

în fiecare zi sosea la mine-un porumbel

zburând peste catedrala Sfântului Michael

ce poate fi el decât o carte cu file-ngălbenite

cu nişte tineri ce-o răsfoiesc mereu

Clujul e piatra mea funerară

urna mea unde-mi păstrează cenuşa

vreo câţiva voievozi

cu un pai uscat te joci pe-o hârtie

te faci că faci un cerc apoi o brazdă

unde să se adune duhuri

te fereşti de lumină căci ea

nu moare niciodată

plin de somn şi nesomn iei paiul cu mâna

îl treci prin laborator, îl colorezi cu substanţe

îl pui între degete subţire şi tandru

ar încerca el să scape

dar fiii săi din holde

nu-l mai primesc înapoi

a fost luat special pentru operaţia aceasta

să facă semne pe-o coală albă

pentru cei de după

suav şi blând, blând şi suav

am trecut ecuatorul ceresc

lumea ne aştepta să visăm

pentru ea ne trezim

împărţim la doi veşnicia

şi dăm la o parte văzduhul

fiecare piatră şi frunză au un văzduh

şi-un fulg de materie aleasă

timpul nu se mai dă înapoi

dacă o floare a-ntârziat printre noi

veştedă rămâne ea de-cum ’nainte

sufletul bucuros se desface de os

o ia prin lume maiestuos

dacă-ntârzie mult când revine acasă

găseşte o grămadă de oase

aşa precum o corabie pe ape plecată

e legată de fruntea celor ce i-a lăsat acasă

aşchiuţe sar din mine la trunchi

de parcă cineva încearcă să facă din mine o vioară

cu tesla şuc-şuc mă eliberează de ce e de prisos

mă eliberează pentru a face loc unor strune nebune

când aş începe să când nimeni nu ştie

darea-n primire a lucrării se amână

până la sosirea nopţii

te aşezi lângă copacul din care a răsărit opera

poate vreo şapte veri

mai ai.

am ieşit din secolul XX flămând

am intrat în XXI, la fel

puneţi mâna pe vocea mea alungită

oameni buni

şi vedeţi cum circulă viaţa

cu aceeaşi pereche de pantaloni cu aceeaşi carte în mâini

spune tu regelui să mărească salariile

nici măcar n-am apucat să citesc totul

notez zilele frumoase

spune regelui să adune aceleaşi fantasme

operele la care m-am angajat sunt în culori

în culori sunt memoriile ce le ating în fiecare noapte

m-am angajat portar la un institut al răului

verdeaţă văd prin urechile acului

cu care lucrez un peretar al trecutului

sunt fericită când sunt singură, îmi spuse mireasa

leului de pădure – atunci

nunta ce-am aşteptat-o n-a mai avut loc

dacă o frunză cade lângă tine

în timp ce tu citeşti despre o frunză ce cade

şi ştii în mână o altă frunză viitoare

un muguraş ce poate fi un spital al florilor

şi-acolo să cazezi flori bolnave

flori căzute decăzute din drepturile lor

un muguraş în interiorul căruia

se salvează lumea

cum se-ncheagă acolo o-ntemeiere

cum vidul cu plinul îşi dau mâna în deşert

iar la suprafaţă domneşte ceva neaşteptat

de vioi, improvizaţie pusă pe gâlceavă

din lumea de-acolo vin mereu surprize

odrasle vegetale.

Tatăl tatălui meu şi tatăl tatălui lui

şi tot aşa până la nesfârşit

alergând după semne ce pot dovedi începutul

dar înainte de-nceput ce alt început a fost

ce particule dătătoare de spaime şi nopţi nedormite

au fost la-nceput nişte călugări

care-au luat de la Dumnezeu bani

cu-mprumut

pentru a crea omul

după chipul şi asemănarea lor

e-atât de frumoasă-nserarea

nori atât de tineri

observăm cum scade lumina

ziua ca o pasăre

bate din ce în ce mai rar din aripi

până se stinge

şi noi asemenea luminii

ne vom stinge

în amurguri

dând cu mâinile de ierburi înalte

ierburi verzi şi reci

unde stă ascuns duhul pribeag

fugit din om

până globulele roşii se prefac în curcubeu

urci piscul unui munte şi calci

pe spinarea planetei

poate chiar pe una din inimile ascunse sub paşi

căci solul are mai multe inimi

care bat şi bat şi totul se arată

direct, straniu şi clar

perechi de îngeri fotoni se feresc

de gâfâitul tău urcător

eşti un fel de Sisif fără povară

ai luat-o aşa spre cunoaştere neînarmat

poate aşa ţi se va dezvălui mai repede

lucrul senin ce din preajmă te urmăreşte.

mama ţinea audienţe în fiecare zi

biroul ei era în fundul casei noastre cu pământ pe jos

unde liniştea era mai mare

să nu putem noi, copiii, s-o deranjăm

la acelaşi birou cu ea stătea tata

în mână cu o frunză verde

prin care se vedeau toate anotimpurile

(la români toate-ncep cu „frunză verde”)

acolo puneau ei la cale viaţa noastră

chiar poştaşul acolo le-aducea scrisori

care mă puneau pe mine să le citesc

căci ei nu ştiau scrie nici citi

scrisori de la fraţii plecaţi în armată

„oare va fi război, Gavrilă?” – spunea mama

eu răspundeam că nu, să n-aibă grijă

după ce mâncam seara ne spuneam ocinaşele

mama spăla vasele în timp ce-şi spunea ocinaşele:

„Sfeclele le-o aprins domnul nostru Iisus Hristos

mâna o-ntins-o şi pe noi că ne-o cuprins

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte”, spunea ea

în timp ce în mână ţinea o oală pântecoasă

mamă – spuneam noi fraţii – nu „sfeclele le-o aprins

ci făcliile”…

- spuneţi voi cum vreţi, eu aşa ştiu

şi se punea iar pe spălat

apoi la biroul ei aştepta dimineaţa.

mama dintr-o fotografie cu ochii ei vii

parcă a vrut să stea acolo toată ziua

s-o pot privi printre atâtea amar de zile

s-o caut, s-o întreb de are cumva un cărucior

cu care aş putea ajunge la ea

chiar cu două roţi bine unse chiar cu

o osie strâmbă numai să alunece pământul sub ea

şi pun să stau în cărucior să alunec aşa

pe marginea ierbii înalte pe cărarea care întotdeauna

e drumul cel mai scurt

„nu lăsa drumul pentru cărare”, spunea mama demult

acum vorbele ei s-au învechit şi-abia de mai circulă

prin lumea asta tot mai grăbită

eu n-o ascult că vreau mai repede s-ajung la ea

ochii ei vii ar putea înfrumuseţa o icoană

dintre cei doi părinţi pe ea am iubit-o mai mult

ea aştepta căruciorul mea şi-i simte roţile pe iarbă

cum încetinesc pentru a nu strivi pustietatea

locul cel mai pustiu din lume e mama

priveam de pe când cum ea venea cu mâncare la noi

o pânzătură albă aşternea pe iarbă

şi-ncepeam să murim

acum ea priveşte cum m-apropiu de pământul unde ea e singură

şi m-aşteaptă să vin de la şcoală s-o ajut la treburi

mama ce-m-a-nscris la liceu e acum

licenţiată-n moarte

căci de câteva decenii

tot dă doctorate pe sub pământ

şi m-apropiu de ea cu căruciorul îi duc manuscrise

vechi, bibliografie, să-nveţe tainele la care n-a fost

în viaţă

ea învaţă pe de rost repede

orice

Gavril Moldovan

Telciu-n sărbătoare

Două braţe viguroase:

Telcişor şi Sălăuţa

Curgând în vaduri între case

Deschid telcenilor azi uşa.

Să primească-n miez de vară

În casa cu mii de flori în pridvor

Pe fiii satului întorşi de-afară

La vatră, la ţarină cu mare dor

Coborâţi în sat, telceni,

Lăsaţi lucrul agăţat în tindă;

Puneţi alese straie de munteni

Şi bucuria, faţa v-o cuprindă!

Veniţi, telceni, de pretutindeni,

Veniţi în veşmânt de sărbătoare,

O dată-n an ca să ne prindem

În joc, în străbuna aşezare!

Vor ieşi la-ntâmpinare

Călăreţi în strai bogat

Şi-alese fete cemătoare

Cu colac şi sare, de gustat

Dacă azi suntem aici

Este faptul că străbunii s-au luptat

Încă de la mândrii daci

Şi-ntre-alte părţi nu au plecat.

Nu s-au clintit din glia lor

Luptând cu hoarde ai noştri buni,

Ori cu oşti ale regilor hapsâni

De aceea, azi, merită deplin onor!

Un picur de lumânare să lăsăm

Pe ţărâna de ei călcată

Cântările fanfarei s-ascultăm

Reverberând în suflete de-odată.

Iar celor care-au dus în lume

Falnic, al TELCIULUI renume,

Le-aducem recunoştinţă întru bine

Cinstindu-i aşa cum se cuvine.

Veniţi deci să ne veselim de zor

Şi-un pahar de tărie să-nchinăm

Şi nici nu ştiţi cum vă veţi prinde

În joc uşor,

Apoi în tropot de picior!

Roda Fercana,

telceancă din neamul fercanilor şi al cirenilor

(alias, prof. Rodica Doina Moldovan)