În noapte, sufletul

Taci, suflete!

Ascultă şi tu

noaptea cum îşi trimite printre noi

iscoadele,

ploaia pipăind locurile pe care să calce...

Cine sunt, vrei să ştii Domnule

Nisargadata Maharaj,

stau la picioarele tale,

mă dezbrac de trupul acesta

străin

ies din pielea mea

ca dintr-o casă prea stâmtă

şi clopoţei de vânt îţi fac

din oasele mele sunătoare.

Cine eşti,

mă întrebi

Domnule Maharaj

în timp ce mă înfăşor

în şarpele întunericului

spre a vedea de acolo

cum se naşte lumina!

Fratele meu, Abel

Cu fiecare gând, deschid o uşă.

Cu fiecare faptă

alte în jur le- nchid.

În care să nu bat, unde nu voi mai fi

şi pe câţi îi voi plânge, eu, cel ajuns aici?

Îmi plimb visele

ca şi cum ar fi

nişte ciudate animale de companie,

care trăiesc într-o aproape totală

captivitate,

din care le scot când şi când,

pentru o scurtă plimbare,

pentru a le da iluzia că ar putea evada într-o zi

în realitatea noastră burduşită cu nedreptăţi,

care geme şi cântă,

care ne striveşte sub greutatea ei,

dar în care strigăm-

Suntem vii!

Târziu, mă întorc

lângă uşa închisă unde-l plâng

pe fratele meu Abel,

ucisul.

Deasupra iernii

Mai importante întrebările

decât răspunsurile mi-au devenit.

Deasupra iernii

m-am aşezat confortabil,

arunc beteala cu care mi-am împodobit uşa

pe care intrai,

îmi adun îngerii de carton poleit-

e atâta limpezime în toate azi,

e atâta lumină!