Un loc atât de frumos precum Tăşuleasa a fost întotdeauna locuit, dovadă fiind vestigiile arheologice care atestă existenţa unui drum roman, încă bine conservat între “Fântâna Iancului” şi vârful “Măgura Calului”, în această zonă fiind denumit şi “Drumul cel vechi” sau, numai aici “Vârful părăului”, “Obcioara”, “Dealul dintre Iliuţa”, nu departe “Piatra Fântânelelor” (denumirea veche păstrată de sigiliul din 1928 al mănăstirii cu acelaşi nume), reprezentând cumpăna apelor şi “fântânelele” ce înconjoară “piatra” andezitică din care ţâşnesc izvoarele Someşului, Dornei şi Bistriţei Ardelene, un punct nodal al Ţării Bârgaielor, care împarte apa vie, vegheat de Înalta Cruce Luminată a Ortodoxiei, dar şi având aproape castelul lui Dracula şi Vârful Frumuşeaua, cu urmele de piatră ale unei vechi cetăţi.

Există aici numeroase legende, despre locuri, obiceiuri, tradiţii, cântece şi dansuri, dar şi multe poezii, cu străvechi metafore ascunse în sintagme toponimice.

Primul poet al Tăşulesei, care a trăit în tinereţe aici şi a scris poeme închinate falnicului munte, unele publicate postum şi altele în manuscris, a fost profesorul Teo Vrăsmaş, născut la Prundu Bârgăului în 4 noiembrie 1931.

Foarte puţin cunoscut, mai mult pe plan local, poetul bârgăuan a scris, în anii 50, cele mai frumoase versuri (compuse la Tăşuleasa şi multe despre oamenii şi locurile ei, publicate postum în volumele “De dragoste şi dor”, 2007 şi “Versuri rebele”, 2008, ambele la editura bistriţeană Karuna), care fac parte din patrimoniul literar, încă neadjudecat, al acestor bogăţii culturale bârgăuane, care trebuiesc a fi scoase la lumină.

Reproducem câteva din poeziile lui Teo Vrăsmaş, primului poet al Tăşulesei.

CÂNTECUL PĂDURII

Am căutat să pun pe note cântecul pădurii

un cântec şi de jale şi de dor,

să-1 scriu pe coaja fagilor cu sucul murii

cu pană de şoim călător

ca pădurea să-l cânte mereu

să-1 freamăte din crengi şi cetini

pentru ai codrului prieteni.

Izvorul m-a oprit şi m-a rugat

să pun pe note cântecul pădurii fără hat

ca să-1 asculte chiar şi buruienile.

Pune-1 pe versurile tale

şi susurul meu ca refren,

să-1 cânte şi pădurea şi oamenii

şi vremile.

Cântecul pădurii să cuprindă toate chemările

şi oamenii să-1 cânte pe toate cărările

din gură, frunză ori din fluier

în el să-şi spună bunul gând

şi jalea trăgănată-n şuier.

(Tăşuleasa, septembrie, 1949)

ÎN POIENILE COPILĂRIEI

Pădurea freamătă din cetini

şi cerul mă răsfaţă în oglinda lui,

cândva copil pribeag, al nimănui.

Azi, mi-am regăsit vechii mei preieteni:

pădurea, cerul şi izvorul

în ,,poienile copilăriei"

din Tăşuleasa

în zbenguitul mieilor câmpiei

şi-n plânsul de copil de dorul

de poienile copilăriei

cu papadii

de lângă a saşilor moşii

de pe muntele Tăşuleasa.

Azi, dorul copilăriei şi-a desfăcut aripile

şi zboară nestânjenit

peste haturi

prin poienile copilăriei

sub cerul azurit.

(Tăşuleasa, august, 1978)

DE “ISPAS” ÎN TĂŞULEASA

Verdele crud m-adie cu linişte şi calm

parfumul florilor mă-mbată

şi uit de orice zgomot şi sudalm

la un popas lângă izvor pe o piatră.

E piatra unde odihnesc drumeţii

stâmpărându-şi setea cu lacrimi de izvor

umedă de roua dimineţii

martoră la reverii de dor.

E piatra din poiana cu zorele

din Tăşuleasa, din pădurea mea

monument drag copilăriei mele

piatra pe care eu n-o pot uita.

E piatra mea de dor şi meditaţii

pe ea am scris doar prima poezie

e piatra relansării în revelaţii

lângă izvorul cel cu apă vie.

E piatra de hotar, de căpătâi,

şi de-nceput când am pornit în viaţă

e piatra sfântă a dragostei dintâi

e piatra ce mi-a dat multă speranţă.

Azi, bătrân, fac iar aici popas

să sorb din amintiri şi din izvor

în ziua aceasta sfântă de ,,Ispas"

m-am întâlnit aici cu vechiul dor.

(Tăşuleasa, 1982)