Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa şi l-a luat...

Prin parc,

Frunzele mă privesc tăcute, cu ochi verzi,

Scuturându-şi discret veşmântul de ploaie –

Păşesc rar şi încet, să nu le tulbur

Repetiţiile lor îndelungi;

Din pământ cresc muşuroaie de nelinişte,

De parcă cineva încearcă intrarea în lume,

Ca un păianjen se-ntind pe alei

Previziunile zilei de azi şi de mâine,

Aerul se clatină de căldura cuptoarelor -

E vară şi corabia e încărcată până la refuz;

Câţi vor ajunge dincolo întregi?

Câţi vor ajunge dincolo întregi?

Nu sunt decât o bucată de marmură

Din care o parte lipseşte -

Natură moartă fără tine

Şi atât de frumoasă,

O statuie sfărâmată şi ridicată la loc,

Amintire imperfectă din viaţa de dinainte –

Tu,

Bucură-te, că nu te va lua valul,

Bucură-te, absent,

Bucură-te, nevăzut,

În căutarea paradisului pierdut, rănit, uscat!

Oare e semn bun sau semn rău că:

Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa şi l-a luat?...