Iubiţii mei,

În limbajul contemporan, s-ar putea spune că Apostolul cel iubit realizează astăzi o mare încălcare a "privacy-ului", punându-ne în faţă un text extrem de personal. O face, având motive bine întemeiate: pe de-o parte pentru a reliefa divinitatea lui Hristos, reflectată aici de intimitatea dintre el şi Tatăl, iar pe de alta, pentru a ne transmite nouă, un mesaj cu valoare perenă.

Fragmentul în sine face parte dintr-un lung text cu valoare de testament, ce îmbină rugăciunea cu sfaturile adresate Apostolilor înainte de patimă. Începe cu o cerinţă, din partea Mântuitorului, aceea de a fi preaslăvit în baza unei frumoase reciprocităţi. Într-un mod voalat, folosindu-se de acest raport de inter-condiţionalitate, Cel care cuvântă îşi arată egalitatea cu Cel căruia I se adresează. Urmează apoi un interesant monolog ce îmbină rezumatul unei activităţi intense cu sfaturile şi rugăminţile. Se distinge aici o frumoasă definiţie, aceea a vieţii veşnice: "Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis." (Ioan 17, 3).

Un aspect insuficient valorifcat al acestui pasaj este raportul de direct-proporţional între cunoaştere şi viaţa veşnică. Atenţie! Nu orice fel de cunoaştere! Cea a lui Dumnezeu! Iar pe El, ca absolutul Tată, îl putem cunoaşte, doar prin Fiul. Actul ce facilitează cunoaşterea este Fiul, a cărui prezenţă mediază un amplu proces de interacţiune directă şi holistică.

Poate tocmai acesta ar fi fost unul dintre aspectele la care trebuia să medităm în aceste momente de auto-izolare, când pandemia ne-a obligat să interacţionăm într-un mod niţel diferit: cunoaşterea care dă viaţă veşnică. Într-un fel sau altul, orice formă de cunoaştere îşi are importanţa ei, însă, în raţiunea umană, există o oarecare ierarhizare. Pe locul cel dintâi pe podium stă cea a lui Dumnezeu. Departe de a însemna rodul unui amplu travaliu intelectualicesc, ce se adresează teologilor, ea are şi puternice ramificaţii practice. Una dintre ele o putem descoperi, dacă ne întoarcem în timp cu câteva duminici. Vă vorbeam atunci despre slăbănogul de la Vitezda. Prin minunea vindecării, Hristos restituie chipul divin ontologic în el. Încercând să descoperim chipul lui Dumnezeu din aproapele şi să valorificăm această calitate a lui, facem un mare salt înainte în cunoaşterea lui Dumnezeu. Cum? Iubindu-ne aproapele, ajutându-l, oferindu-i mângâierea necesară, umărul pe care să plângă, sau strecurându-i bucuria în suflet! Sunt lucruri simple, ce reflectă la rândul lor apropierea de divinitate. Dumezeu însuşi este iubire, iar iubirea este forma de manifestare a Sa în raport cu oricine şi orice!

Împlinirea acestor acte de iubire, fie în cadrul unor relaţii de comuniune, fie sub cea a filantropiei, reprezintă aşadar un pas în faţă. Uneori, ele se cer însoţite şi de acte palpabile (donaţii, daruri, ajutoare etc.). Cel mai important este însă, să fie însoţite de acte a căror relevanţă trece de sfera materialului. Anume de transmiterea unei stări de bine, de pace, de bucurie interioară!

Iubiţii mei,

În vremurile ce-au trecut şi încă nu sunt întru totul sfârşite, singurătatea a constituit o adevărată provocare. Sunt sigur că la nivel sufletesc a produs cel puţin la fel de multe daune, ca pandemia însăşi. De aceea, cred că, în aceste clipe, pornind de la Evanghelie, ar trebui să învăţăm să-L cunoaştem pe aproapele aşa cum ar face-o Dumnezeu însuşi. Adică iubindu-L. Făcându-l să nu se simtă singur şi umplându-i golul sufletului, pe cât putem, cu gândurile noastre bune şi dragostea noastră. Cercetându-l, nu pentru a bifa într-o listă o interacţiune ce numai socială nu este, ci pentru a-i vorbi cu inima. Din inimă, pentru inimă!

Dacă vom reuşi să facem aceasta, vom avea parte de un frumos deznodământ. Urechile sufletului se vor deschide şi vom înţelege de ce în finalul Evangheliei de astăzi, Hristos îşi doreşte ca bucuria Lui să fie deplină în noi!

Sursum cordiae! Calde îmbrăţişări cu inima din auto-izolare!

Al vostru întru Hristor rugător,

Ieromonahul Maxim