,,Am ajuns pe calea sufletului meu la Nicula, la sufleteasca îmbrățișare cu zecile de mii în toți anii fără excepție, pe orice vreme și în orice împrejurări.” (Episcopul Iuliu Hossu)

Pe drumul șerpuind rebrenian

prin mijlocul satului,

prin tunelul olfactiv al busuiocului,

 oferit de localnici

alături de o cană cu apă,

pelerini invizibili

urcă spre Mănăstirea Nicula,

în fiecare an,

în ziua de 14 august,

începând cu anul 1949.

În fruntea lor,  Episcopul Iuliu Hossu,

legat în cătușe,

 cu zăbrelele închisorii de la Sighet, în spate,

toarnă în sufletele pelerinilor

,,Setea de mângâiere”

a Măicuței Preacurate.

,,- Sunt prezent și anul acesta

și până la sfârșitul veacurilor

la izvorul milelor

și al mângâierilor de la Nicula”,

spune  Episcopul celor din jurul lui.

Șirul lung al pelerinilor

urcă încet dealurile de la Nicula,

udă sonor cu frumoase cântece mariane

văile acoperite cu iarbă,cu  oi și cu păduri.

La porțile Mănăstirii

îi întâmpină starețul Leon Man,

fugit din închisoarea din Gherla.

Episcopul întărește cu o lacrimă

zidurile vechii biserici greco-catolice,

în pântecele căreia se află

icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Privirea îi zăbovește mai sus,

spre chiliile, în ruină intenționată,

ale călugărilor, locatari aici, până în 1948.

,,- Ne-au cotropit și frații noștri

             și au clădit aici Biserică Mare.

Probabil că vor să se adape și ei

la izvoarele Romei”,

adaugă Episcopul

pregătit pentru Liturghia durerii.

Copacii bătrâni de pe dealurile preajmei

recunosc glasul Arhiereului,

își aduc aminte

de ultima lui predică, înainte

ca Mănăstirea să fie ,,furată”:

,,La anul când vom fi fericiți

să ne vedem aici”.

În după-amiaza zilei de 15 august

pelerinii invizibili

pleacă spre casele lor,

Episcopul se retrage

în manualele de istorie,

Dumnezeu îngenunchează

între cele două biserici de la Nicula

și se roagă fierbinte,

,,Ca toți să fie Una!”.