Ieri a căzut o dronă pe lângă mine. Nu chiar în Lușca, dar pe-aproape, la vreo patru kilometri, dincolo de pădurile de stejar din coasta Năsăudului. Acesta este un fapt de război, deja bagatelizat prin repetiție.

Dar ce-i cu adevărat extaziant abia acum urmează.

Îl cheamă Marcus și se duce omul la câmp, să are. Pământurile s-au scuturat de alb, miroase (discret, dar miroase) a primăvară, geme în dorință glia, se răscolește lasciv sub primele raze de soare și Marcus e amestecat in povestea asta, au țăranii ăștia un simț cosmic al vieții, o părtășie dumnezeiască cu germinația, își scoate Marcus tractorul din ogradă și-o ia moromețian spre țarină, care aici se numesc ”locuri”. Foarte important, că e un cuvânt latin și asta ne arată, indubitabil, că n-a fost nici o gaură în istoria țăranilor ăstora între legionarii cu nume latine (Marcus, da?) și ei, cei care întorc pământul cu burta-n sus, ca pe broaște țestoase, să ardă-n soare.

Și ajunge omul nostru la câmp, se uită-n sus, se uită-n jos, și când se uită-n dreapta vede în niște tufișuri o dronă. Are doi metri deschiderea aripilor și e greu s-o confunzi cu un pui de barză. Și ce credeți că face omul nostru drag?

Își scuipă românește-n palme și se apucă de arat. Calm și așezat. Întâi lucrul lui pe care i l-a lăsat Dumnezeu în cârcă, da? Iar seara, după ce a terminat ce-a avut de făcut, în ordinea lumii lui frumoase, se duce-n răchițile alea să vadă ce-i cu drăcovenia.

Războiul după grău. Panica după muncă. Și toate cu calm, ardelenește, că doară ce-o fi atâta grabă?

Doamne, chiar vine primăvara! Simțiți? O să fie bine!

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu