Pământul e numai cenuşă,

Pulbere, aşa precum suntem

Noi, purtaţii de vântul sorţii.

S-a uscat coada sapei...

Se bălăngăne ca insul venit

Trăsnet din crâşmele nopţii.

Ciutura zgârie apa sălcie, cea

Din urmă, verzuie şi tristă.

„-Nu vrem apa venind de la tine!

De apă cerească, din cer, ne e dor.”

Clamează legume-ascunzând

Ochii plânşi cu frunzele moarte.

Trec nouri goi, pânze pustii,

Solitare, fără iubire, fără păstor.

Ascult plânsul zadarnic al ierbii

Spre seara-n cenuşă...

Suferind, via-şi ascunde în umbre

Strugurii, nevârstnicii prunci

Vegetali. Se pleoşteşte frunza

În ultimul, straniul somn.

Mai vedea-va lumina Sfântului

Soare şi-n ziua ce vine?

„Păcătosule oame!...Ne stingem noi azi.

Rămas bun! Înnegurată îţi este ziua de MÂINE!”

prof. Vasile Găurean